Numai aici, în România, cetăţenii moldoveni sunt numiţi – basarabeni. Nu o să găsiţi termenul nicăieri în altă parte pe glob, nici măcar în Republica Moldova. Oare de ce? Poate au impresia că aşa nu confundă Iaşiul, Suceava, Vasluiul cu Chişinăul, Bălţiul sau Orheiul. Nu ştiu exact. De altfel, pentru românii din România nu contează nici o secundă faptul că, etimologic, ruşii au fost cei care au denumit “terenul” dintre Nistru şi Prut – Basarabia. Toponimul s-a încetăţenit atât de bine, încât nu-l mai scoţi din vocabularul poporului. În fine, ideea acestui post nu era fac istorie, ci să vă spun un lucru pe care l-am conştientizat de ceva vreme: sunt român, dar român basarabean, adică diferit, iar asta nu mă deranjează deloc.
Sincer să fiu, iniţial, când eram nou pe tărâm dâmboviţean, originea mea mă jena oleacă. În primul rând, am un nume “neaoş” românesc. Cred că, dacă ieşi în stradă şi strigi Vitalie, poţi urla până faci pneumonie şi roşu în gât. Abia atunci se va întoarce cineva simţindu-se strigat. Altfel zis, prenumele pe care mi l-au dat părinţii este atât de rar întâlnit în România, încât sunt întrebat daca nu cumva este porecla mea. Cel mai des, însă, oamenii vor să afle care dintre cele două nume este de familie: Vitalie sau Cojocari? Râsul plânsului. Păi, da. Aveam şi eu un nume românesc, un nume care să-mi arate clar rădăcinile: Cojocaru, dar nu le-a plăcut ruşilor şi i-au atârnat un “i” în final. Atunci, de ce nu te-ai schimbat din Cojocari în Cojocaru, o să mă întrebaţi? Am două motive: birocraţia şi această basarabenitate de care am devenit conştient.
Birocraţia nu are logică şi nici decenţă. Crede doar în hârtii, iar eu sunt sătul de alergat prin instituţii să justific aberaţia unei singure litere. Doar pentru că pe bunicul meu îl chema în unele hârtii Ivan, iar în altele Ion, a trebuit să stau la cozi infernali şi să turb sub presiunea inumană a funcţionărimii. Nici nu vreau să ştiu ce avea să însemne schimbarea din Cojocari în Cojocaru. De pildă, ce acte credeţi că ar putea să-mi ceară cine ştie ce autoritate ca să pot demonstra că eu, Cojocaru, sunt fiul soţilor Cojocari?
Cât despre basarabenitatea mea… Un profesor de la Facultatea de Jurnalism ne repeta până la obsesie: “găina hrănită cu peşte pute a peşte”. Noi, studenţii ajunsesem să râdem de această vorbă de duh, dar avea perfectă dreptate proful. Sufleteşte eşti ceea ce ai mâncat din punct de vedere intelectual. Ori, noi, moldovenii, am fost crescuţi într-un loc în care românismul era de fapt moldovenism, adică ceea ce ţinea mai curând de cultura încremenită la sat: vatră, cuptor, pâinea mamei, folclor, ii, iţari, colinde, pluguşorul etc. Cultura nouă, caracteristică oraşului, era de sorginte rusească. Acum, să nu mă linşeze cei care îi urăsc pe ruşi, dar eu cred că aş fi capabil să le iert muscalilor Siberia doar pentru că am avut posibilitatea să-i citesc pe Dostoievski şi Tolstoi în original. Iar dacă pe lângă cei doi îi puneţi pe Ceaikovski, Victor Ţoi, Vladimir Vîsotskii, veţi înţelege de ce spun că această mâncare intelectuală face din basarabeni un alt tip de români.
Cert este că nu poţi deveni alt om peste noapte doar pentru că ai trecut Prutul. Cum nu poţi să uiţi că pe 6 ianuarie mama face sarmale şi sărbătoreşte ajunul Crăciunului, aşijderea nu poţi şterge cu buretele o viaţă trăită sub influenţă rusească. Vrei, nu vrei, ţi se infiltrează în creier. Poate este greu de înţeles, dar românii din România nu au în cap dualitatea aiurită a limbii române şi ruse. S-au născut cu limba română, au vorbit-o lejer în timp ce alergau mingea pe maidan. Pentru basarabeni este însă mai complicat. Ei trebuie să scape mai întâi de corsetul limbii ruse. Numai gândiţi-vă, cine este mai respectuos faţă de ceea ce are: cel căruia i s-a dat la modul cel mai simplu sau cel care a obţinut ceva cu multă greutate? Pentru noi, basarabenii, limba română este un război continuu, iar fiece propoziţie – o luptă.
Una peste alta, demult nu mă jenează originea mea basarabeană. Mai nou, spun tuturor, cu o seninătate ce îmi face plăcere, că sunt din cealaltă parte a Prutului. Până şi subdezvoltarea limbii române la basarabeni nu mi se păre un mare dezavantaj. Asta după ce am luat contact cu ceea ce creează noul val de scriitori basarabeni, gen fraţii Vakulovski, Vasile Ernu. Aşa am înţeles că şi subdezovoltarea poate fi transformată, cu multă inteligenţă, într-un mare atu. Luptând pentru limbă, începi să-i înţelegi altfel mecanismele. O vezi altfel. O apuci mai uşor de coadă. Încă ceva, nu pot să-i înţeleg pe unii de la Chişinău, care sunt patrioţi mai radicali şi mult mai români decât locuitorii din Baia Mare, Craiova ori Bucureşti. Se bat cu pumnul în piept şi alungă orice urmă de basarabenitate din ei. Mi se par ipocriţi şi nelalocul lor.
De altfel, după milenii în care au trăit sub soarele arzător, oamenii s-au înegrit la piele. Cei care au stat în calea vânturilor năprasnice au astăzi ochii înguşti, oblici. Le-aţi cere să-şi facă operaţie ca să arate ca europenii? Niciodată. Atunci de ce ar trebui să ne aşteptăm de la basarabeni să-şi facă o operaţie pe creier? De ce să-şi extirpe acea parte a istoriei pe care au trăit-o? Peste 50-60 de ani, când mă vor întreba nepoţii deja români get-beget: “buni, dar de ce noi suntem Cojocari şi nu Cojocaru, ca vecinul de pe palier?” O să le explic cu lux de amănunte. Nu o să uit. O să ştiu că vin dintr-un loc mult pătimit, care a fost românesc, dar apoi s-a scăldat în apele tulburi ale altor culturi. Nu o să am nici un fel de remuşcare. Istoria nu este nici rea, nici bună. Istoria doar este. Oamenii sunt cei care o interpretează.
Autor: Vitalie Cojocari
