Când treci pe podul de la Dubăsari spre satul Pârâta, te întâmpină mai multe perechi de ochi care te privesc în tăcere. Chiar de la începutul podului stau doi-trei soldaţi înarmaţi, care te privesc ţintă şi tac. La mijlocul podului, stă o blindată şi un vagon, lângă care stau alţi soldaţi înarmaţi, care privesc în tăcere fiecare trecător.
La câţiva metri, pe partea opusă — o cruce, iar pe ea — portretul lui Vadim Pisari la 20 de ani. Şi el priveşte zilnic trecătorii şi tace. Deseori, privind aşa rece la mişcarea de pe pod, Vadim întâlneşte ochii părinţilor săi. Când se întâlnesc cu privirile lui Vadim, ochii mamei, ai tatei, ai fratelui se umplu imediat de lacrimi fierbinţi. N-a fost zi să nu treacă pe acolo familia Pisari şi să nu plângă. După ce trec podul, Oxana şi Simion Pisari ajung acasă. Deschid uşa şi în prima cameră dau iar cu ochii de Vadim, băiatul cel drag. Îi priveşte la fel de rece, din portretul de pe perete. Întristaţi, o iau spre cimitir. Acolo, plâng cât pot, căci crucea de fier forjat nu crede lacrimilor, nu rugineşte. Familia Pisari plânge, şi uneori întreabă: «De ce?»
Continuare ZIARUL DE GARDĂ