Ieri Gheorghe şi Melania Tătaru au fost iar la Chişinău. S-au trezit din zori, au încuiat casa şi au plecat la gară. Gările sunt ca a doua casă pentru ei. A treia casă — sunt instanţele de judecată. Casa în care s-au născut nu e nici a patra casă pentru ei. Nu este deloc, statul le-a luat-o şi nu le-a mai dat-o.
Gheorghe şi Melania Tătaru au mers ieri încet şi mult. Sunt bătrâni. Drumul de la Călăraşi la Chişinău e un fleac pe lângă drumul până în Siberia. Pe lângă drumul înapoi din Siberia. Dar au aproape de 80 de ani fiecare dintre ei. Îi dor picioarele, capul, ochii, ridurile şi cicatricile. Îi dor amintirile.
Spre Chişinău au mers în tăcere. Dar au vorbit mult în gând. Ei nu mai pot vorbi din nou în glas despre asta, iar de uitat tot nu pot. Au peste 60 de ani de când vorbesc despre asta şi niciun folos. Ieri au tăcut şi au adunat iar cuvintele pentru instanţă. Ieri soţii Tătaru au avut un nou proces judiciar.
Drumurile lor la judecătorii tot nu sunt noi. Din 2009 până acum au 4 ani trăiţi prin instanţe. Şi de fiecare dată trebuie să povestească altor judecători, altor complete, altor grefieri istoria vieţii lor:
«Aveam 14 ani în 1949, când am fost duşi în Siberia cu fratele geamăn, sora mai mare şi părinţii. Am fost deportaţi pentru că aveam o vacă, un bou, 6 oi, o lozniţă şi o livadă. Vrem să fim reabilitaţi, recompensaţi, re…»
Continuare ZIARUL DE GARDĂ
