Mă consider moldovean, sunt născut în jumătatea de est a Moldovei. Cea pe care Imperiul Rus a anexat-o în 1812, scoţând-o, astfel, din circuitul social al celor două ţări româneşti, Moldova şi Muntenia (Valahia, Ungrovlahia, sau Ţara Românească, după cum se numeau pe ei înşişi în cronicile medievale muntenii).
Eu m-am născut în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, în partea de nord a uneia din cele 14 colonii ale acestei Uniuni, care erau numite în epocă “republici naţionale”. Colonia s-a numit Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. A avut o viaţă destul de lungă, aproape cât întreg URSS-ul, această colonie. De pe 12 octombrie 1924, tocmai până prin 1991. E drept că înainte de 2 august 1940, între “Republica” şi “Sovietică” mai exista un cuvânt, “Autonomă”, şi capitala nu se numea Bălţi, ci Balta. Asta până în 1929. După 1929 capitala mea nu s-a numit Chişinău, ci Tiraspol. Sau Tirişpolea, după cum i se mai spunea. Abia de la 2 august 1940, după ce ţara în care m-am născut, URSS, obţine prin ameninţare, şantaj şi constrângere, de la o ţară vecină, duşmănoasă, pe nume România, teritoriul jumătăţii de est a Moldovei (numită şi Basarabia), capitală a RSSM ajunge să fie frumosul nostru oraş din albe flori de piatră, Chişinău. Dar “Uniunea” nu se limitează la atât. Ea mai hăpăie, nesătula de ea, încă două judeţe şi ceva din nordul extrem al ţării duşmănoase România, respectiv jumătatea nordică a provinciei Bucovina. Fostă austriacă, aceasta nu avusese vreodată nici în clin nici în mânecă cu Ucraina, sovietică ori nesovietică, darămite cu URSS. Numai că aşa a vrut URSS. Şi pentru că ea aşa a vrut, aşa s-a făcut.
Când aveam eu doi ani şi opt luni şi deja rosteam primele cuvinte în româna noastră est-moldavo-nordică, adică într-un foarte puternic grai moldovenesc şi accent aşijderea, s-a întâmplat o chestie ciudată. Ţara mea, URSS, dintr-o dată n-a mai fost ţara mea. Din august 1991, am căpătat o ţară nouă. Ea se numeşte Republica Moldova. Da, da, corect! Ea este vechea Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, minus vreo patru mii de kilometri pătraţi la est, peste Nistru. Fosta capitală a ei, Tiraspol, nu mai e la noi de prin 1992. Dar despre asta cu altă ocazie.
Peste câteva luni, cu foarte puţin timp înainte să împlinesc trei ani, ţara mea URSS (în perioada asta iese că aş fi avut, parcă, două ţări) şi-a dat obştescul sfârşit. Omul ăla deştept cu pată roşie pe frunte s-a dus la plimbare. În locul lui a venit omul ăla democrat, dar amator de licori bahice. Ăla care se căţărase pe tanc. Şi care avea să dea cu tunurile în casa albă peste mai puţin de doi ani.
Din decembrie 1991, parcă mi-a rămas o singură ţară. Republica Moldova. Scot din buzunar paşaportul albastru cu stema: bourul nostru moldovenesc încadrat de acvila noastră românească. Îl pun la piept şi-mi imaginez că sunt Maiakovski. Şi-mi vine să urlu oricui m-ar întreba: “Priveşte-mă! Admiră-mă! SUNT CETĂŢEAN AL REPUBLICII MOLDOVA!”
Aiurea-n tramvai. N-am mai folosit paşaportul acela moldovenesc de mult timp. Stă şi se prăfuieşte. Aşteaptă să fie exponat în muzeul familial, adică să nu mai fie utilizabil “în vecii vecilor Amin”.
Republico, eu parcă ţi-am mai scris o “odă” de asta cândva. Atuncea când ai împlinit 20 de ani, ţii minte? Pe 27 august 2011. Nu ştiu de ce, dar întotdeauna pe 27 august mă apucă o nostalgie soră cu mioritismul. Îmi doresc să pot să fac ceva pentru tine, dar respingerea ta surdă şi mută mă disuadează de fiecare dată. Dar tu nu ştii ce înseamnă “a disuada”, nu, republico? Că tu vorbeşti ruseşte mai bine decât româneşte, aşa-i, republico? Ap’ iaca să ţii minte că “a disuada” e antonimul verbului “a persuada”. Adică a convinge.
Gluma s-a terminat.
Da, e “interesant” să ne arătăm lumii cu “specificul” nostru moldovenesc.
Specific moldovenesc există şi la vest de Prut, în România moldovenească, adică între Prut, Carpaţii Orientali şi Milcov. Acesta nu este un motiv pentru a continua un chin, un coşmar pentru trei milioane şi ceva de oameni.
Indiferent dacă fac parte din comunitatea majoritară etnoculturală românească, sau din comunitatea minoritară etnoculturală slavă (găgăuzii vor trebui să se decidă odată şi o dată cine sunt ei: slavi sau turanici (oguzi) ), oamenii aceştia merită să dobândească acces la mai multe oportunităţi. La mai multe capabilităţi. La o viaţă mai bună.
Această viaţă mai bună poartă astăzi un nume concret pentru moldovenii dintre Prut şi Nistru: ROMÂNIA.
Republica Moldova este un proiect al cărui implementare a eşuat.
