Câțiva ani în urmă, nimerit într-un sat uitat din centrul Moldovei, am fost nevoit să ascult plictisitoarea autobiografie a unui moșneguț autohton. Plictisitoare până la foametea din ’46. Moșul a mâncat carne de om. A evitat să spună cine a fost prânzul; n-a oferit decât un singur detaliu: borș.
Au fiert borș dintr-un om. Și l-au mâncat.
După asta, a suspinat îndelung și a adăugat: „Așa erau timpurile”.
Așa erau timpurile.
Încerc să îmi închipui un bunic neamț. Nepotu-său se întoarce de la Kindergarten, unde tocmai li s-a povestit despre cel de-ai Doilea Mondial. Nepotul îl întreabă: „Nenea Fritz, matale de ce ai ars evrei pe foc?”
Și mai departe mi-l închipui pe bunel în orice ipostază: cum îi dă o palmă la ceafă nepotului și îl trimite la culcare; sau cum pleacă ochii, rușinat și îl roagă să schimbe tema; sau cum începe a plânge, recunoscând că a făcut greșeala cea mai mare a vieții lui.
Un lucru nu mi-l închipui — cum îi spune nepotului: „așa erau timpurile”.
„Așa erau timpurile” este un leac național. Scuza universală care blochează remușcările și justifică mârșăviile făcute de-a lungul vieții.
Timpurile sunt întotdeauna la fel. Timpurile pot deveni mai tensionate, mai grele, mai strașnice — din cauza unei armate imense de executanți, la care „așa sunt timpurile”.
Stalin ar fi fost un clown fără de zecile de milioane de turnători, trădători și milițieni care, pentru că „așa erau timpurile” turnau, trădau, arestau și împușcau. Pe bunicul tău, pe fratele străbunicului tău, pe tatăl tău — nu i-a deportat Stalin. I-au deportat vecinii, frații, verișorii sau chiar feciorii lor. Scriind anonimce. Pentru că „așa erau timpurile”, pentru că „aveau familie, aveau copii de hrănit și de crescut”.
Pilonii celor mai odioase regimuri sunt oamenii care au familie de hrănit și de crescut și pentru care timpurile în care trăiesc sunt „așa”. Hrana familiei și crescutul copiilor, cu vremea, se extind în moft: crescutul copiilor poate însemna odihnă la „Artek” sau odihnă pe Maldive, școală la MGIMO sau școală la Londra, o Volgă la scară sau un Lexus la vilă.
Toate, cu prețul turnării, trădării și umilirii altor oameni (care au și ei, ca să vezi, copii de crescut). Toate, cu o singură scuză: AȘA SUNT TIMPURILE.
Câți aprinși patrioți și mari unioniști din politica noastră se pot lăuda că nu au fost membri de partid, că nu au strălucit la întruniri komsomoliste, că nu au turnat la KGB? Pe fruntea lor scrie același lucru: „așa erau timpurile”.
Așa erau timpurile când plângeau în ’53 că li s-a dus tătuca în neant, așa erau timpurile când jurau credință lui Lenin, așa erau timpurile când și-au turnat primul coleg de facultate, pentru o cameră mai bună la cămin, sau ca să-și pârlească burta sub gingașul cer al Yaltei. Așa erau timpurile când l-au acuzat unanim pe tătuca, așa erau timpurile când cădea Soiuzul, așa erau timpurile când semnau Declarația de Independență, așa erau timpurile pe vremea Frontului Popular și tot așa erau timpurile pe vremea comuniștilor, așa sunt timpurile și acum. Ei trăiesc timpuri grele, timpuri „așa”.
Așa sunt timpurile.
Mulți dintre ei vor fi, sper, întrebați de nepoți: „Bunelu’, doamna învățătoare ne-a spus azi la lecție că ai fost o mizerie. De ce?”
Pentru că. Pentru că ții minte când te-am trimis la tabără în Crimeea? Pentru că ții minte când te-am aranjat la Minister? Pentru că ții minte că erai îndrăgostit de o fată și eu i-am trimis iubitul la armată?
Pentru că ții minte când ți-am luat de ziua ta adidașii pe care îi vroiai așa de tare? Ghetele ți le-am cumpărat din banii pe care-i luam, turnând zoi pe blog. 50 de Euro postarea. Și vomitând la televizor, cu 100 Euro apariția.
Din zoaie și borâtură ți-am împletit adidașii, scumpul meu. Așa erau timpurile.
Așa.
Citiţi continuarea articolului pe blogul lui Viorel Mardare.
