Credeam că o să-mi fie uşor să încep acest articol, pentru că am în faţă o mulţime de opinii ale unor oameni, care îmi sunt dragi. Dar, după cum am spus în nenumărate rânduri pe acest blog: este atât de greu să scrii despre lucruri, care nu-ţi sunt indiferente, dar şi pentru că părerile acestea ar putea să se schimbe între timp, iar noi avem tentaţia să nu ne mai recunoaştem în ele, dacă trecutul nu ne convine.
Oricum, sunt de părere că a renunţa la un obiectiv, o opinie, la un loc unde ai petrecut o bună parte din viaţă nu poate fi tratat, neapărat, ca o trădare a propriilor idealuri, este doar o schimbare a unui vis pentru un altul, poate mai bun, poate mai nobil.
După ce mi-am terminat studiile la master în România, m-am întors acasă, ghidată de de idealuri şi cu gândul la câte lucruri bune am de făcut la Chişinău. Din păcate, socoteala de la Bucureşti nu s-a potrivit cu târgul Chişinăului, iar eu am început să tânjesc şi să mă gândesc din ce în ce mai mult la cât de mult îmi lipseşte libertatea de a fi eu însămi pe care o aveam în România.
Astăzi am reuşit să iau legătura cu un fost coleg de master. Prima dată l-am văzut pe Igor în ziua susţinerii exmanelor de admitere la master, la SNSPA. Am avut câteva cursuri împreună, chiar dacă eu eram la Relaţii Internaţionale şi Integrare Europeană, iar el era la masterul de Analiza şi Soluţionarea Conflictelor.
Am revenit în Republica Moldova ambii, imediat după ce am susţinut tezele. Am comunicat şi la Chişinău, şi chiar am reuşit să lucrăm împreună în cadrul unui proiect. Apoi eu m-am întors la doctorat, iar Igor s-a înscris la facultatea de drept.
De ce vă spun aceste detalii? Pentru că Igor mi-a spus astăzi următoarele lucruri:
„Nu ştiu de ce, dar îmi place în Moldova şi nu o schimb pe nici un colţ de Rai din Europa. Vom vedea, toţi spun că am făcut o mare prostie că m-am întors. Eu cred că şi la noi va fi bine, dacă o să facem să fie bine.”
În acel moment mi-am zis că ar fi interesant să aflu ce gândesc şi alţi români de pe ambele maluri ale Prutului: sosiţi sau plecaţi la studii. Întrebarea pe care le-am pus-o tuturor a fost aceasta:
„Doriţi să reveniţi acasă şi dacă răspunsul este unul afirmativ, atunci în ce condiţii ati face-o?”
Bogdan Urziceanu, student, master, Amsterdam (oraş natal Piatra Neamţ) – l-am cunoscut în februarie 2008, când venise într-o vizită de studiu la Chişinău. Când m-a salutat, eu am avut o exclamaţie de bucurie, puţin exagerată. El s-a uitat ciudat la mine, dar nu a spus nimic. Bunul simţ nu i-a permis. Mai târziu, după ce am devenit prieteni, a râs de reacţia mea, de parcă l-aş fi văzut pe Dumnezeu. I-am explicat că nu mai auzisem accent românesc de aproape un an de zile… şi m-a înţeles.
Bogdan:
„Cunosc oameni care umblă aşa prin lume, dar vizitele lor se limitează la terminalele aeroporturilor, taxi şi sala de conferinţe, + hotel. Dar dacă omul se simte bine în Moldova, de ce nu?. Raiul este unde ţi-l faci, pentru că omul sfinţeşte locul. Prin urmare, te poţi simţi ca acasă la Cahul, în Bavaria, în New-York sau Amsterdam, depinde cum rezonezi cu locul şi ce rost îţi faci unde stai atât pe plan profesional, cât şi personal… .
Eu:
„Eşti de acord ca basarabenii să primească cetăţenia română? De fapt eşti de acord să primesc eu cetăţenia română?”
Bogdan:
„Cetăţenia au primit-o o droaie de moldoveni, care nici nu vorbesc limba română cum trebuie şi care îi proslăvesc pe ruşi în continuare. Clujul este plin de fenomene de genul acesta. Practic au aplicat pentru cetăţenie ca să plece la muncă în Spania şi Italia, nu au nici o treabă cu românismul, aşa că prin comparaţie cu ei tu meriţi 5 cetăţenii, fiindcă prin ceea ce faci demonstrezi că ai scopuri compatibile sau chiar identice cu ale românilor adevăraţi şi cărora chiar le pasă de evoluţia intelectuală a acestei ţări. În plus, tu nu faci ceea ce se cheamă „othering”, adică „noi” moldovenii – altă naţiune, altă cultură şi „voi” românii… .”
Oare nu fac? Când am scris articolul despre Ion, Ivan şi John mulţi mi-au sărit în cap… .
Daniela Burlacu, studentă, anul I, ştiinţe politice, SNSPA (Republica Moldova) – o fată toată numai zâmbet şi voie bună. Când te vizitează ai impresia că răsare soarele exact în acel moment.
Daniela:
„Teoretic m-aş întoarce, dacă aş avea un post în domeniul în care îmi fac studiile acum, după ce susţin licenţa şi dacă aş fi destul de entuziasmată de perspective. Cred că este o ţară cu potenţial şi nu prea pot s-o reneg de tot. Dar doi ani pot să schimbe multe lucruri…. în rău… sau bine… .”
Petru Rebeja, Lead Architect – www.itarom.net, Iaşi (Republica Moldova) – l-am cunoscut la un concert de muzică rock în vara anului 2007 la Chişinău. Nu ştiu cum reuşeşte să îmbine atât de reuşit realismul şi idealismul. Autorul nuvelei „Saga lui Ghiţă”.
Petru:
„Ce înseamnă „să mă întorc în Moldova”? Am fost cumva expulzat şi eu nu ştiu? 😛 … . Păi, m-aş întoarce de îndată ce adun un capital pentru a porni o afacere. Moldova este o adevărată bijuterie pentru unele afaceri, iar de trăit, sincer să fiu, niciunde nu mi s-a părut o opţiune mai bună decât casa de la Sireţi! În Moldova este toată familia mea, aşa că m-aş întoarce dacă aş avea destul capital pentru a iniţia o afacere… cel puţin pentru una din multele idei pe care le am… .”
Ştefan Căliman, student, ştiinţe politice, Roma (născut în Piatra Neamţ) – ne-a făcut cunoştinţă Românismul amestecat cu ştiinţa politică şi făisbukăreală, iar bloggingul ne-a apropiat foarte mult. A plecat din România când avea 10 ani. Când l-am cunoscut dorul de casă îl mistuia pe dinăuntru. Era gata să renunţe la tot ce avea acolo, doar să fie aici, în Bucureşti.
Ştefan:
„Dacă mă întrebai acum un an răspunsul era diferit şi dacă, poate, mă vei întreba la anul va fi altul. Înainte aveam multe complexe de superioritate (am crezut că am greşit şi a dorit să spună inferioritate, dar mi-a confirmat că exact acest lucru a dorit să-l spună) şi vedeam doar defectele Italiei. La asta s-a adunat propaganda antiromânească din media, care la rândul ei a contribuit la poziţia mea antiitalienească. Acum sunt, oarecum, mai matur, văd altfel lucrurile… . Eu veneam din România unde eram primul în clasă, figuri, chestii… . Acum mă gândesc că mediul din România ar putea deveni o frână pentru mine, adică nu totul se obţine la noi după principiul meritocraţiei… . Mentalitatea „capra vecinului”, materialismul, manelele – le văd prea des prezente în capul celor care vin din România aici în vacanţe şi cu care socializez. Deocamdată, în România, m-aş întoarce doar în vacanţe. Ţi-am spus… la anul poate voi avea altă opinie, dar dacă aş avea posibilitatea, aş face-o! ”
Eu:
„Basarabenilor aflaţi în România le-ai recomanda să se întoarcă în Republica Moldova?”
Ştefan:
„NU! Eu îi văd ca pe o gură de aer necesară pentru România. Cei din România sunt manelizaţi, plini de complexe de inferioritate faţă de propria identitate, cea de român, pe care nu dau doi lei şi pe care scuipă. Basarabenii, dimpotrivă, sunt ceva extraordinar, care luptă pentru propria identitate naţională, pentru limba lor şi sunt mândri că sunt români. În plus, au o minte deschisă şi majoritatea care vin în România sunt studenţi… deci CREIERE! Repet: basarabenii sunt o gură de aer pentru România, care este îmbâxită de manelişti. Când zic manelişti nu mă refer strict la cei care ascultă manele, ci chiar la o mentalitate, la un stil de viaţă.”
Acum stau şi mă gândesc la cum ar reacţiona Ştefan, dacă moldovenii ar vota la alegerile anticipate pentru comunişti? Răspunsul vine de la următorul intervievat.
Alexandru Scurtu, masterand Adiministraţie Publica, SNSPA (or. Cricova, Republica Moldova) – Alexandru este cel cu care am facut acum câteva luni un pariu foarte interesant. El a spus că peste 5 ani eu voi reveni la Chişinău, iar eu am afirmat că peste 5 ani el va fi cel care se va întoarce la Bucureşti. Lui îi lipseşte experienţa Moldovei, eu am trecut prin ea de mai multe ori.
Alexandru:
„Eu chiar plec! Peste o săptămână! Sunt legat de România doar sufleteşte. Aş rămâne aici doar dacă aş găsi un job bine plătit în domeniul Administraţiei Publice, care să îmi permită un trai decent. Oricum până în anul 2013 statul român nu va mai angaja funcţionari publici cu sau fără experienţă. Este un domeniu suprasaturat şi, dimportiva, se vor mai efectua disponibilizări… .”
Eu:
„Să revenim la pariul nostru de acum o jumătate de an: o să mă întorc sau nu, de fapt, trebuie sau nu să revin acolo eu?”
Alexandru:
„Desigur! Tu trebuie să formezi oameni acolo! (s-a referit la activitatea mea la catedră) Tu eşti legată de Moldova, vrei sau nu: şi familial, dar şi sufleteşte. Tu poţi să-ţi asumi responsabilităţi, poţi să munceşti, doar că îţi este frică să te întorci pentru că ai putea să regreţi că ai luat această decizie. Nu mai doreşti să îţi asumi acelaşi risc încă o dată… .”
Eu:
„În ce condiţii ai reveni în România?”
Alexandru:
„Unica, dar unica circumstanţă care m-ar face să revin în România ar fi câştigarea alegerilor de către PCRM. Acest lucru l-am afirmat şi în campania electorală din iulie 2009.”
Eu:
„Cine crezi că o să mai plece cu tine?”
Alexandru:
„Cred că jumătate dintre studenţii aflaţi aici la studii vor rămâne în România, o parte vor pleca în statele Uniunii Europene, iar ceilalţi vor pleca acasă. Deja câţiva au plecat acasă, printre ei este şi Tudor Cojocaru. Apropo, cât am stat acasă (Alexandru a fost în Moldova o lună şi jumătate, s-a întors după vacanţa de Paşti) m-am îndrăgostit de Chişinău! Sper să nu-mi strice dispoziţia alegerile anticipate!”
Sergiu Braşoveanu, student an final, UPG, Ploieşti – iarăşi bloggingul ne-a făcut cunoştinţă. Are în sânge microbul românismului. Uneori, am impresia că se droghează în fiecare dimineaţă cu dragoste de România.
Pe 1 Decembrie 2009, jurnaliştii de la Chişinău au comis o eroare şi au scris în presă că sunt doctorandă la Ştiinţe Politice în Ploieşti, din cauza că venisem să serbăm Ziua Naţională a României cu autocarul care a trecut prin oraşul unde îşi face studiile Sergiu. De atunci el susţine sus şi tare că sunt de-a lor şi ar trebui să fiu mândră de acest lucru! Eu mă mândresc, Sergiu! Dar aş vrea să ştiu unde se învaţă buchie politică la Ploieşti?
Sergiu:
„Da! Mă întorc acasă! Pentru că îmi pasă! Pentru că nu aş putea trăi nicăieri în lume liniştit, ştiind că nu fac nimic pentru ţara mea. Dar nu o voi face imediat, deoarece vreau să văd şi altceva şi dacă tot mă întorc, atunci să aduc ceva bun.”
Eu:
„Ce vei gândi despre mine dacă o să-ţi spun că eu nu vreau să mă întorc în Moldova?”
Sergiu:
„Depinde. Dacă rămâi în România este un lucru, dacă nu în România este alt lucru. Oricum nu ai decide, cred că fiecare are dreptul să decidă pentru el şi nu cred că trebuie să fie judecat pentru aceasta. Decât să vină acasă şi să se plângă mereu de toate, mai bine să nu vină! Moralul nostru, al celor de acasă, va fi mai ridicat şi vom fi mai productivi în beneficiul ţării. Dar…, tu serios? Nu vrei să vii cu noi?”
Îi voi răspunde lui Sergiu aici.
Pe 06 aprilie 2008 mă întorceam seara spre casă cu fratele meu. Eram la Chişinău. Mergeam tăcuţi. La un moment dat fratele meu a spus: „Mă rog în fiecare zi să pleci odată şi odată de aici!” În acea clipă, deşi nu-mi doream acel lucru au apărut două lacrimi în colţul ochilor. „Mă rog să pleci, la doctorat, oriunde vrei tu, pentru că aici te sufoci! Pentru că aici nu este locul tău!”
Aşa să fie? Oare, Raiul meu nu este acasă?