Săptămâna trecută am avut rara satisfacţie de a mă reîntâlni cu proverbele noastre, fiind solicitat de cunoscutul editor Anatol Vidraşcu să fac prefaţa la o extraordinară culegere de proverbe româneşti, care va apărea luna viitoare sub îngrijirea Domniei Sale. Prima concluzie pe care vreau să o fac e că în lumea fantastică, dar rece, a reţelelor sociale, când noua lume (eu, parţial, fac parte din lumea veche) gugăleşte zi şi noapte prin abisurile devoratoare ale Internetului, oamenii nu mai au timp să răsfoiască o carte de proverbe.
Sunt convins că cea mai mare pierdere a noii civilizaţii, a civilizaţiei spaţiilor virtuale, e despărţirea acesteia – despărţire aproape totală – de lumea proverbelor noastre, adică a înţelepciunii noastre naţionale. Rupe proverbele din cultura română şi civilizaţia românească şi nu mai rămâne nimic.
Apropo, proverbele noastre sunt cel mai suprem argument că moldovenii sunt români, pentru că nici lui Vasile Stati nu i-a venit în cap să editeze o culegere de… proverbe moldoveneşti. Dar să nu intrăm în politică. Hai să intrăm un pic în istorie.
(Aici, iubite cititor, ar trebui să pun punct, căci am ajuns la hat. Cu permisiunea mărinimosului coleg Arcadie Gherasim, însă, îmi continui gândul în pagina 3…)
Noi, românii de la Munte până la Mare, nu am prea avut condiţii prielnice pentru tratate de filozofie. Mai mult călări, mai mult cu sabia în mâini, mai mult retraşi prin codri şi ascunşi prin munţi, nu am prea avut timp să înălţăm universităţi. În timp ce alţii îşi ascuţeau peniţa prin biblioteci şi scriau tratate de filozofie, noi ne ascuţeam suliţele şi topoarele ca să ne apărăm sufletele. Dar, indiferent pe unde ne ascundeam – în codri, munţi sau pivniţe – ne-am pus mintea la lucru. Şi nu am ieşit mai proşti ca alţii, dimpotrivă, la un tratat fudul de filozofie de sute de pagini noi răspundeam cu un proverb de doar câteva cuvinte, dar de o mie de ori mai deştept!
Fiecare proverb românesc este un mic, dar strălucitor tratat de filozofie, morală, etică. Sau un pamflet nimicitor. Sau o poezie nemuritoare. Cu siguranţă, primul şi cel mai mare poet postmodernist al literaturii române este autorul proverbului despre fata care s-a măritat cu floarea în cur. Cine dintre postmoderniştii de astăzi nu ar fi mândru să fie autorul acestui extraordinar poem filozofic existenţialist?
Aş mai continua, dar nu vreau să abuzez de mărinimia dlui Gherasim… De aceea, închei cu o concluzie: poate să se supere francezul, dar sunt proverbe româneşti care-s mai măreţe şi mai eterne decât Turnul Eiffel (fiecare neam se laudă cu ce crede că are mai valoros şi reprezentativ) şi cu o promisiune atât pentru cititorii „bătrâni”, cât şi pentru junii care gugălesc prin reţelele virtuale – începând cu numărul de vineri, vom deschide o şcoală de descifrare a proverbelor noastre.
Deocamdată, atât, să nu dispară surpriza. Apropo, aveţi în casă o culegere de proverbe? Numai recunoaşteţi cinstit…
