3 ore petrecute în trenul care staţionează la graniţă trec foarte greu – timp de 3 ore se schimbă ecartamentul trenului care circulă pe ruta “R.Moldova – România”. Trenul moldovenesc are ecartamentul mai mare…
Nelinişte, emoţii, curiozitate, entuziasm… vin în ţara mea! România – o ţară cu un nume atât de maiestuos! La 8 ani am aflat cu stupoare că „patria-mamă Rusia” ne-a furat, că suntem români, dar nu am voie să vorbesc despre asta, că limba în care vorbesc se scrie cu alfabet latin şi nu cu cel chirilic, aşa cum învăţasem deja la şcoală, iar singurele două cărţi româneşti pe care le aveam (două volume de poezii: Bacovia şi Coşbuc, aduse cumva părinţilor mei din România şi scrise în română şi nu moldovenească) trebuie păstrate în mare taină, cu mare grijă şi sfintenie…
“Rusoaico”, mi se adresează vameşul român şi îi explic cu înverşunare că NOI nu suntem ruşi, că neam din neamul meu nu a fost rus, că toţi bunicii mei s-au născut în anii ‘20, pe teritoriul României Mari! Degeaba, îl amuza… Acelaşi dialog îl voi purta de acum încolo cu mulţi din ţara mea – România, cu înverşunarea unei fetiţe căreia, atunci când vorbea în romană, ise spunea “Govori po-celoveceski” (adică “vorbeşte omeneşte” în rusă).
În ‘99 am refuzat o bursă de 800 $ în Franţa şi după trei zile de examene, am câştigat una dintre cele 5 burse oferite de Guvernul Român a 50 $ pe lună… iar aşteptările mele nu aveau margini. Veneam în sfârşit în ţara mea, pământul făgăduinţei (şi nu financiare, plecam de la un job unde câştigam exact de 5 ori cât bursa)… îmi doream mult să fac o şcoală adevărată, cu profesori care vorbesc în ROMÂNĂ.
În facultate, i-am cerut unui profesor să folosească denumirea corectă a limbii de stat – română şi nu “moldovenească”, mi-a spus ,,Du-te în România şi vorbeşte acolo română cât vrei”, iar pentru că am refuzat să mai vin la cursurile lui şi fără vreun motiv întemeiat, m-a picat la examen.
Paradoxul este că acolo trebuie să lupţi pentru faptul că eşti român şi crezi că odată ajuns în ţara ta acest lucru nu va mai fi o povară, că vei fi primit cu braţele deschise… dar, din păcate şi aici trebuie să lupţi pentru acelaşi lucru. Timp de 12 ani, de când am venit prima data în România, de multe ori mi s-au aruncat în faţă cuvintele: ,,Sunteti ruşi…” sau ,,Voi i-aţi ales pe comunişti, voi aţi ales să fiţi cu ruşii.”
Ca să înţelegeţi starea de fapt a noastră, a românilor de peste Prut, trebuie să înţelegeţi starea omului care a fost îndoctrinat cu ideea că este parte a unei mari şi puternice ţări (URSS) şi a aflat la un moment dat că aceasta este un fals, o structură contrafăcută, fără să i se ofere o alternativă. Acest lucru s-a întâmplat pentru ca ideea de o Moldova independentă nu a fost niciodată prea puternică, spre deosebire de, să zicem, conştiinţa statală a georgienilor, ori a letonilor. Zece-cincisprezece ani nu au fost suficienţi pentru a clădi această conştiinţă, mai ales că politicienii l-au derutat mereu pe cetăţeanul de aici, unii insuflindu-i ideea că adevăratul loc al Moldovei este alături sau chiar în cadrul Rusiei, alţii, o vedeau doar că parte integrantă a României. Şi unii şi ceilalţi, însă, au folosit ideologiile pe care le proclamau mai ales ca un paravan pentru afaceri şi interese strict materiale. În consecinţă, omul de aici a ajuns să nu mai înţeleagă ce e cu el.
Potrivit unui ziarist rus, astăzi Moldova lasă impresia unui câmp de bătălie, unde două armate s-au războit între ele, distrugându-se pînă la capăt una pe cealaltă, iar laurii victoriei le-au revenit celor care au stat cuminţi în tranşe, şi au preluat drapelele din mâinile celor căzuţi. Judecând după platforma politică a comuniştilor, care au învins în alegeri, ei sînt un fel de partid “fără etnie”, fără identitate naţională, întemeindu-şi ideologia şi platforma pe lozinci cu caracter mai ales economic şi cu sloganuri din arsenalul ideologiei sovietice.
Primăvara identitară din ‘89 din R.Moldova s-a dovedit a fi o perioadă scurtă şi “friguroasă”. Oamenii s-au dezbinat în două tabere total diferite, impuse parcă printr-o ironie a sorţii să locuiască împreună, cei care se declară români şi îşi doresc cu înverşunare o unire cu ţara lor şi cei care sunt categoric pro-Rusia, din considerente mai mult economice, care au la bază nostalgia trecutului în care viitorul era “luminos”, oameni care nu şi-au găsit, nu au înţeles sau şi-au pierdut pe parcurs identitatea, oameni care au fost total dezamăgiţi de atitudinea României.
Mi-a povestit cineva că soţia unui amic, basarabeancă fiind, a trebuit să intre în România cu viză, în condiţiile în care soţul şi copii sunt cetăţeni români. Nu este nici pe departe singurul exemplu. Nu ştia că pentru a munci în România, românii de peste Prut au nevoie de permis de muncă, că pentru a obţine acest act eu am stat la coadă aproape zi de zi, două săptămâni, împreună cu peste 50 de chinezi, veniţi să muncească în “Europa”…, că am (re)primit cetăţenia ţării mele după aproape 10 ani de alergătură, după ce am transcris din română – în română zeci de acte, după nopţi întregi de stat la cozi afară, gardul Ministerului Justiţiei românesc – şi în tot acest timp, Monitorul Oficial anunţa acordarea cetăţeniei sutelor de arabi şi turci…
De ce am rămas aici? Pentru că atunci, când eram copil, cineva acolo, în Basarabia, a fost închis de 5 ori din acelaşi motiv – asculta Cenaclul Flacara! Pentru că bunicul cuiva a murit cu arma la tâmplă, afirmând răspicat că este român! Pentru că mi-am redobândit drepturile mele de cetăţean român.
Din pacate, Rusia a legat Moldova de mâini, creându-i o dependenţă atât economică, cât şi prin războiul din Transnistria, iar România, din anumite motive politico-economice, obiective sau nu, nu ripostează. Jocurile şi interesele politice însă îi afectează din toate punctele de vedere pe cetăţenii acestei mici, independente şi suverane ţări – moldovenii sunt în plină criză de identitate: acolo – români, aici – ruşi.
În ţara mea, acolo unde m-am născut, te baţi cu morile de vânt. Aici, tot în ţara mea, lupţi cu durerea că fraţii se dezic de fraţi. Cum să dai o bucăţică de pământ din tine şi să nu lupţi pentru ea? nu te doare o mână, dacă o tai?
În România am cunoscut mulţi oameni minunaţi şi multi români care nu îşi respectă ţara, cultura, rădăcinile, “De ce ai venit în România, când puteai să pleci oriunde altundeva?” întreabă ei. Aşa cum un copil îşi va iubi mama, chiar daca ea l-a părăsit şi va dori cu disperare să fie lângă ea, aşa suntem şi noi, cei de acolo. Şi oriunde voi fi, sufletul meu este românesc şi aşa va rămâne, pentru că iubesc bucăţica aia de pământ şi iubesc această ţară mare şi frumoasă – pentru că toată, întreagă, e ţara mea.
Sursa: Cu-mine-care?
Foto: Iulia Modiga