După cum preciza un tânăr membru al unui partid de opoziţie, precum şi promotor al campaniei ,,Basarabia pământ românesc”, amplele mişcări
de stradă din data de 7 aprilie au fost ,,organizate spontan”. Cadru didactic la Universitatea de Stat din Moldova, P.N. povesteşte cum încă de dimineaţă ,,se auzeau zgomote pe afară, venise o coloană de tineri, destul de puţin numeroasă, nu ştiu de unde, de la altă facultate şi zice ,,hai să îi luăm pe toţi de-a valma acolo, în Piaţă”. (…) O venit un tânăr, un băiat aşa, foarte energic, se vedea că-i de anumită factură, că ştie să pornească mulţimea. I-a luat pe toţi din sală, bun, mi-a cerut mie voie, (…) i-am spus sunt persoane adulte, că pot face ce vor. Acolo jos decanul îi aştepta şi le spunea că ,,Nu, în niciun caz, toţi staţi până la terminarea orelor în facultate”. Dar ca să spun, am avut impresia că ei îs parte din organizaţii, tinerii ăştia. Şi erau, erau, mi s-a părut că erau activişti dintr -un partid, o aripă tânără. Deci ipoteza cum că parte din aceste mişcări nu au fost spontane… Au fost organizate de o anumită aripă tânără a unor partide liberale. Comportamentul lor arăta că ei sunt organizaţi sau că ştiu să organizeze. Poate că mă-nşel”.
După ora 10 dimineaţa, în Piaţa Marii Adunări Naţionale s-au adunat aproximativ 3500 de persoane, care au răspuns mesajelor vehiculate prin reţelele Facebook, Odnoklassniki şi o companie de telefonie mobilă care asigura 20 de mesaje text gratuite pe zi. ,,Twitter revolution” nu a
îmbrăcat decât forma unui mit, după cum mă asigura o organizatoare a demonstraţiilor, dat fiind faptul că pe data de 6 aprilie pe site-ul Twitter.com nu erau înregistraţi decât 20 -30 de useri. De asemenea, liderul unui partid politic democrat declarase pentru un post de
televiziune privat că ”rezervase” Piaţa Marii Adunări Naţionale pentru două săptămâni de la alegerile din data de 5 aprilie, afirmaţie care a însufleţit privitorii acestui canal de televiziune şi pe care, probabil, i-a influenţat în decizia de a ieşi public să îşi manifeste nemulţumirile: ,,Eu însămi (…) nu ştiam că seara vom ieşi în stradă, dar cu mult timp în urmă se ştia că PLDM a făcut declaraţia prealabilă că vor fi manifestări timp de două săptămâni după alegeri. Ei vorbeau despre asta înainte. Toată lumea ştia că alegerile vor fi fraudate” (N.M.,jurnalistă, 25 de ani). Declaraţia preliminară nu a fost adusă în atenţia autorităţilor pe cale oficială, după cum demonstrează arhiva Primăriei municipiului Chişinău.
În Rezina, din cauza absenţei informaţiilor, angajaţi ai postului de televiziune independent s-au deplasat la Chişinău şi au încercat să obţină lămuriri atât de la forţele de ordine, cât şi de la participanţii
la proteste: ,,Toate telefoanele nu era posibil să fie folosite, Internetul era închis (în localităţi, Internetul este monopolul Telecomului; poate la Chişinău sunt alte companii, dar aici e total sub controlul guvernării). Şi noi am plecat la Chişinău, ne-am informat de la poliţie. Noi nu ne-am dat seama că oamenii cu care am vorbit deschis despre comunism vor fi căutaţi şi persecutaţi. Au fost fete şi băieţi care au filmat şi au pus poze pe blogurile lor, iar apoi au fost găsiţi şi arestaţi, bătuţi, maltrataţi” (A.Z., 36 de ani). Aceeaşi situaţie a blocajului informaţional s-a petrecut şi în Chişinău, probabil ca măsură de prevenire a unor ieşiri masive, asemănătoare celor din ziua precedentă: ,,La televiziunile NIT, Moldova 1, care-s comuniste direct, care sunt cumpărate de comunişti, cât timp aici erau manifestări, acolo mergeau poveşti, filme seriale. Numai la Pro TV era în direct tot ce se întâmpla, la Euronews, la TV 7. La N4 au arătat nişte secvenţe şi apoi le-au stopat. La NIT mergea un film şi la Moldova 1 o poveste. La EU TV s-a închis, era pauză tehnică”.
Dar deja mii de persoane se adunaseră în Piaţă, iar o parte dintre ei începuseră să se deplaseze către clădirile instituţiilor fundamentale
în stat, la momentul acela, instituţii contestate: ,,Pentru că poliţia provoca, unii manifestanţi au început să arunce cu hârtie, pietre şi ouă. S-a creat impresia că poliţia face totul cum scrie în regulamentul lor. Era chiar ministrul de Intern e, care coordona totul şi a venit poliţia într-
un unghi între Parlament şi Preşedinţie, creând un spaţiu pe care părea că-l proteja, izola. Dar dintr-o dată, poliţia părea că cedează, s-au retras la uşa Parlamentului. Sau au considerat că apariţia unei maşini de pompieri va împrăştia manifestanţii cu apă. Dar n-au folosit maşina, au lăsat-o pe mâna manifestanţilor care au distrus-o. Unii dintre tineri au avut o misiune, alţii ce-au avut fiecare în minte. Şi chiar credeau că fac bine să distrugă, ca să cadă geamurile regimului” ( O.B., jurnalist, 36 de ani).
Liderii partidelor de opoziţie au încercat să îi aducă înapoi în Piaţă pe cei care se aflau în faţă clădirii Preşedinţiei, dar pentru că nu beneficiau de echipamente portabile de sunet performante şi pentru că o parte din
mulţime asista la spectacolul oferit de cei care vandalizau instituţia, nu au avut succes, numai câteva sute de protestatari revenind în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Unul dintre cei care s-au entuziasmat la vederea actelor de vandalizare a clădirii descrie cum au decurs acele momente şi care au fost repercursiunile: ,,Mulţimea era foare revoltată, se crea impresia că fierbe asfaltul, aşa că a fost foarte uşor a manipula cu aceste mase înfierbântate. La fel am căzut şi eu pradă emoţiilor, ca mulţi alţii, am aruncat cu pietre, fiind convins în acel moment că distrug comunismul de pe faţa pământului odată şi pentru totdeauna. Din păcate n-a fost să fie aşa. Cei care au fost sinceri au fost torturaţi, maltrataţi, persecutaţi. Alţii, care au demonstrat un comportament vădit provocator, n-au fost atinşi cu un deget. Drept argument pot să invoc propria mea situaţie – am fost torturat, mi-au distrus afacerea, mi-au persecutat familia şi mi s-a incriminat că anume eu am arborat pe Preşedintie tricolorul românesc. Probele video au demonstrat altceva, iar tipii care au arborat drapelul au fost protejaţi de organele de drept” (A.M., ,,protestatar artist”).
Pătrunderea persoanelor violente, care păreau să aibă semnalmente comune (purtau măşti, aveau mâinile bandajate, erau tunşi foarte scurt, purtau rucsac, erau îmbrăcaţi în treninguri, vorbeau în limba rusă, dar afirmau că sunt români, conform detaliilor oferite de mai mulţi intervievaţi) în clădirea Preşedinţiei şi mai apoi în cea a Parlamentului s-a produs cu acordul tacit al agenţilor de pază şi al altor servicii de asigurare a ordinii publice. Desigur, s-a evidenţiat şi acel segment de populaţie avid după senzaţionalul care însoţea desfăşurarea evenimentelor: ,,Era interesant de văzut că, pe la orele 4, pe străzi mergea o luptă straşnică, era sânge peste tot, zburau trotuare şi la câteva sute de metri erau barurile pline, erau tipi care beau bere, nu
aveau nicio treabă, se amuzau… Erau tipi care pur şi simplu au ieşit să vadă, moldovenii noştri sunt ca Imperiul Roman – dă-le pâine şi ceva să vadă… Erau mulţi care au ieşit să se plimbe, să bea o bere” ( S.T., actor, 22 de ani).
Un gest care a inflamat spiritele celor aflaţi pe bulevardul Ştefan cel Mare l-a reprezentat arborarea drapelului românesc, la scurtă vreme după ce fusese expus şi cel al Uniunii Europene, simboluri care au determinat atitudini şi comportamente concrete, din partea tuturor celor implicaţi în mişcările de stradă, precum şi din partea celor care le-au
urmărit de la distanţă. Un reprezentant al unui partid democrat din Rezina , I.B. considera că semnificaţia arborării tricolorului românesc putea fi corelată cu ideea de Unire a Republicii Moldova cu România: ,,Ca să ne înrăiască împotriva ideii de unionism… Pentru înrăutăţirea
relaţiilor cu România, pentru că România s-a implicat în chestiunile astea de românism în Moldova… Anume de distrugere a tinerilor că s-a arborat drapel străin, ca s ă se unească Moldova cu România… Voronin i-a acuzat pe democraţi că vor Unire”.
*Fragment din lucrarea de disertaţie a Iuliei Modiga. Lucrarea ,,Lumi şi drame sociale în Republica Moldova în context post-electoral” a fost susţinută la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii din Bucureşti, în februarie 2010
