Am consultat harta interactivă înainte de a pleca de-acasă, de-acasă de-aici, din buza răsfrântă a Chişinăului. Aveam de ales între Oxentea, Mărcăuţi, Holercani, Ostia, Puhăceni, Şerpeni şi Speia, care se încolăceau la est, urmărind curgerea Nistrului.
În Piaţa Centrală care mie îmi pare Oborul celei de-a doua capitale, ni s-au mai filtrat satele după indicaţiile precizate pe parbrizul rutierelor, astfel că am decis să pornim spre Holercani, sat atestat din 1446, cu denumire nu prea uşor de pronunţat sau de memorat. Pentru că aveam de aşteptat circa 45 de minute până la pornirea microbuzului, ne-am învârtit prin autogară, am stat la coadă la covrigi calzi româneşti, întocmai ca la Bucureşti, apoi ne-am înghesuit prin piaţă după portocale şi fructe uscate, alături de controlori cu telefoane walkie talkie, care alungau vânzătorii la toalete.
Pe drum se spărgea răsărită, se purtau ochelari de soare, se asculta Retro FM şi se privea pe fereastră, spre femeile care lucrau pământul, câte două, sau spre bărbaţii care lucrau pâmântul, câte trei – doi la vorbă, întinşi şi unul la brazdă. Şoferul claxona în dreptul lor, în semn de prietenie şi aceştia răspundeau zâmbind şi ridicând câte o mână. Am trecut de vreo trei puncte de control, unde fiecare funcţionar în uniformă purta pe umăr steguleţe, câteodată ruseşti. Nu am fost nevoită să arăt vreunui nerecunoscut paşaportul vişiniu, semn că punctele se aflau şi ele la ora mesei.
Intrarea în Holercani este monitorizată de doi lei şi două reprezentări ca două steme, cu o bărcuţă în centru. Rutiera ne-a lăsat în faţa primăriei, cu poşta inclusă, alături de un liceu şi terenuri nou-nouţe sau doar întreţinute de tenis de picior. Drumul nostru ducea fără ocolişuri la Nistru.
Numai că drumul până la Nistru s-a dovedit a fi unul abrupt, asemănător celui de la mânăstirea rupestră Ţipova, numai că aici lipseau treptele, iar vegetaţia se împotrivea paşilor, îndeosebi paşilor cu dres şi aparat foto. În vale era rânduit şi cimitirul satului, albastru, tot coborând. Dintr-un copac, unul dintre noi doi, adică nu eu, a observat o biserică în apă sau o biserică atât de aproape de apă, încât părea în apă. Am stabilit ca biserica să fie punctul terminus al Nistrului nostru de la Holercani.
,,Heeeei, fumaţi?”, ne-a întrebat de la o distanţă considerabilă un domn cu circa cinci vaci. I-am dat ,,bună ziua” şi l-am asigurat că nu vrem să dăm foc copacilor de-abia înmuguriţi, s-a apropiat şi ne-a întrebat ce căutăm în acea zonă. ,,La apă am venit”, am răspuns. ,,Dar o ţigară îmi daţi?”, şi-a mai încercat o dată norocul. I-am oferit alune în coajă şi ne-a sfătuit să urcăm pe altă cale în sat, pe una prietenoasă, care înconjura biserica din apă.
Cruci multe se iţeau pe malul Nistrului şi marcaje roşii pe tulpinile copacilor, semn că nu toţi cei voluntari s-au întors la cei dragi, respectiv semn de neînţeles. Nistrul este o mare la Holercani, extinsă pe o suprafaţă de 6.750 ha si întinsă pe 128 km începând cu 1994, când la Dubăsari a fost construit un baraj. Biserica din apă fusese suită cândva pe colină, ca şi vatra veche a satului, care a avut, însă, un destin nefericit, ajungând de-a dreptul în Nistru.
Am urcat pe drumul sătenilor, care probabil că îşi rezervau duminica cel puţin o oră înaintea slujbei pentru a ajunge la biserică şi de sus, regiunea transnistreană îşi profila o carieră de piatră.
Satul Holercani este frumos orânduit şi câteva încercări de modernizare se pot identifica, dar cu ochii mijiţi ca după somn. Reminiscenţele comunismului patronează (sic!) centrul, printr-un monument-femeie dârză, dar atractivă şi posibil un fost cămin cultural cu seceri si ciocane. Nu am descoperit vilele parlamentarilor, despre care se cârcoteşte în mediul online şi nici parcul enorm cu veleităţi balneare, Holercaniul mi-a părut un parc enorm în sine, cu trecătorii plecaţi peste hotare, la muncă, şi care şi-au lăsat mărturie casele pentru suflet.
Din rutieră am privit pe fereastra de întoarcere, aceleaşi femei lucrau pământul, câte două, aceiaşi bărbaţi lucrau pâmântul, câte trei.
Foto: Iulia Modiga/InfoPrut
