Când i se întâmplă ceva rău, românul spune: „la grea cumpănă am ajuns”. Faptul în sine este interesant, pentru că denotă o concepţie specifică a confruntării cu răul, cu necazul. La prima vedere, am putea spune: aşa au înţeles strămoşii noştri, aşa înţelegem şi noi, ca urmaşi ai lor, rezistenţa în faţa a ceea ce ne copleşeşte şi ne alterează fiinţa – un hazard, un joc al circumstanţelor. Cine poate spune cu certitudine în ce direcţie o va lua greutatea de la un capăt al cumpenei? Ea se află în afara puterii noastre, noi ne aflăm în puterea ei. Iar deplasarea ei va depinde de ghidarea unei mâini invizibile, de care ne temem şi pe care o urâm. Sau o iubim? Nu mi-e foarte clar…
S-ar putea crede că ne-au rămas ceva din genele gladiatorilor romani, care priveau cu frică şi speranţă în sus, spre degetul împăratului din tribună. O va lua… în sus? Sau în jos? Viaţă sau moarte? Existenţă sau dispariţie? Cum atfel ne putem explica această predilecţie pentru voia întâmplării? Gladiatorul zăcea pe nisipul fierbinte, în arenă , adică… arină, sau anină. El aştepta tăcut deznodământul. Aştepta cumpăna să-l ridice în sus. Sau să-l coboare spre Hades.
Cumpăna noastră pare că semnifică însăşi aplecarea în faţa destinului. Cedarea facultăţilor de opunere, de rezistenţă, unor forţe care se află dincolo de înţelegerea noastră, dar în faţa cărora ne este scris în ADN să ne supunem. Să fie, oare, indiferenţă? Să fie nimic mai mult decât… un dat din mână a pustiu? Nu cred că este valabilă această interpretare. Ea a fost scoasă la lumină în vremuri de tristă faimă, şi ne-a fost chiar inoculată prin intermediul promovării tăcerii în faţa minciunii şi a acceptării ei tacite, a resemnării în faţa nedreptăţii şi a stârpirii din rădăcină a spiritului liber, propriu fiecărui om, ca şi grupurilor de oameni.
Cumpăna românilor înseamnă, în opinia mea, o provocare, o întrecere cu destinul. Când avem în cumpănă lucrurile bune din vieţile noastre, la care ţinem, când în balanţă sunt puse cele mai dragi simţăminte, libertatea, dragostea, când ura şi distrugerea ameninţă să pună stăpânire pe minţile, trupurile şi posesiunile noastre, atunci găsim în noi puteri nebănuite, care înclină cumpăna înapoi, în starea ei iniţială de echilibru, din care mâna puternică a răului a scos-o. Şi chiar dacă această stare de echilibru pe care o preţuim atât de mult nu însemnează, în ochii cuiva venit din afară, de exemplu, decât stagnare, lâncezeală, păstrare a noastră într-o stare de provizorat pe care o considerăm eternă şi o tratăm ca atare, un lucru rămâne clar: tot avem pentru ce să ne bucurăm. Dacă încă nu găsim în noi forţe ca să ieşim din minorat, măcar să conştientizăm că avem puterea să ne păstrăm aşa cum suntem. Şi să ne bucurăm că reuşim să menţinem cumpăna în stare de echilibru. Mi s-ar putea imputa că aprob aflarea poporului nostru într-o situaţie pe care puţini aparţinători ai lui o evaluează corect, ca fiind una de stagnare. Eu aş vrea, însă, ca o majoritate a compatrioţilor noştri să conştientizeze măcar acea putere minimă de care vorbeam mai devreme. Să abandoneze percepţia greşită a cumpenei, şi s-o achiziţioneze pe cea corectă. Ar fi un punct de început. Firav, nesigur, aproape de neobservat, dar totuşi… existent. Care ne-ar putea duce mai departe. Poate atunci vom învăţa să considerăm aflarea noastră pe acest pământ ca o şansă să ducem o viaţă demnă, curajoasă, şi nu o povară, o sarcină grea de tras la deal, aşa cum încă mai consideră mulţi.
Fără îndoială, cumpăna va începe să se încline din nou, de data aceasta în direcţia pe care noi i-o imprimăm. Asta, însă, doar după ce vom coştientiza că avem puterea să o deplasăm.
Autor: Dan Nicu
Foto: Blur.ro