Despre acordarea cetăţeniei române locuitorilor din Republica Moldova s-a tot scris în ultimul timp: mult, bine şi mai puţin bine, subiectiv şi obiectiv, argumentat şi neargumentat, cu pathos sau fără, atunci când trebuia şi chiar şi atunci când mai bine era dacă se tăcea. Cu toate acestea „acordarea de cetăţenii” continuă să fie un subiect care se bucură de o calitate extraordinară: este inepuizabil şi oferă apă la moară multor persoane avizate sau mai puţin avizate.
Nici eu nu l-am trecut cu vederea. Nu puteam. Eram implicată şi eu în acest proces de redobândire. Toţi cei patru bunici ai mei s-au născut români – un motiv destul de serios pentru a sfida lenea fizică şi a începe o luptă destul de complicată cu birocraţia deja consacrată pe ambele maluri ale Prutului. Confruntarea dintre sisteme, dintre persoane, dintre onestitate şi ipocrizie mi-a oferit posibilitatea unică de a asista la un spectacol extraordinar, în care au fost implicaţi sute de mii de actori, care de bună voie sau impuşi s-au angajat să joace pe scena unui teatru cu podeaua şubrezită de greutatea aceleiaşi birocraţii. Şi oriunde nu avea loc reprezentaţia, – Chişinău, Bucureşti, Bruxelles sau Moscova -, actorii păreau neobosiţi în a-şi juca rolul, dar mai ales în a-i oferi continuitate. Atunci când ne trebuie, toţi suntem români.
Săptămâna trecută am fost oraşul Cahul, capitala de sud a Republicii Moldova. Se juca acelaşi spectacol al cetăţeniilor şi pe care, impusă de circumstanţe plăcute mie, am fost să-l văd cinci zile la rând.
Multe mi-a mai fost dat să aud zilele trecute, vorba ceea: cine are urechi, să asculte… .
Un lucru am înţeles: locuitorii Republicii Moldova se grăbesc să devină români. Din varii motive şi nu neapărat ghidaţi de legământul sacru dintre cine au fost şi ce au mai rămas… .
Mare mi-a fost mirarea să aud doar cuvinte de laudă în adresa angajaţilor Consulatului General de la Cahul. Procesul de acordare a serviciilor consulare este foarte bine organizat, iar personalul bine instruit îţi va răspunde cu aceeaşi amabilitate ca şi la început, fără a arăta pic de oboseală în faţa clienţilor: „Românii se poartă atât de frumos cu noi…”, se mira lumea. Incredibil: cei pe care îi numim fascişti, ţigani şi le atribuim diverse figuri de stil, nu ne mai plesnesc peste degete atunci când greşim şi nu ne scriem corect propriile nume şi prenume, nu mai folosesc nuiele, nu mai dau năvală, sunt domoli şi încearcă să ne convingă că suntem ca şi ei. Şi stăm şi ne crucim când vedem că cineva se poartă frumos cu noi, chiar mai mult decât atunci când suntem scuipaţi în faţă. Obişnuinţa o fi de vină?
În faţa Consulatului General de la Cahul se stă de pe la ora şase dimineaţa. Se stă pentru orice: întrebări, acte de stare civilă, vize, jurăminte, plăţi, permise de mic trafic la frontieră, depuneri cereri de redobândire a cetăţeniei. Motiv să fie, că de stat se stă şi de-i frig, şi de plouă, şi de bate vântul. Motiv şi chef de ceartă să fie, că are cine să stea în faţa sediului consulatului.
Pe la 8.30 se începe îmbulzeala. Nu sunt nici măcar o sută de persoane acolo, dar toţi se îmbulzesc, ca oile la strung (scuzaţi-mi expresia). Şi fusesem atenţionată că toţi cei care stau acolo sunt oameni ocupaţi şi se grăbesc atât de mult, încât la un moment dat pentru faptul că te-au călcat, te-au îmbrâncit, te-au înjurat sau te-au asociat regnului animal, numindu-te bou sau măgar, eşti singurul vinovat şi asta deoarece nu i-ai trimis un compliment sub formă de „porc” sau „scroafă” înapoi. Este problema ta că nu te mănâncă limba şi nu ai nevoie să ţi-o scarpini. Stai şi aşteaptă cuminte să-ţi vină rândul, că o să ajungi cândva, cumva, poate mâine sau chiar pomâine la ghişeu şi asta numai dacă mâine nu e sâmbătă, ca să nu fie nevoie să vii chiar răs-răs-poimâine.
Aştept câteva ore ca să depun un dosar. În stânga mea un copil de vreo şase ani se plictiseşte, aşteptându-şi mama care cu o zi înainte jurase credinţă Statului Român şi pentru care cetăţenia era biletul de plecare spre Irlanda, iar în dreapta un tânăr rus, trecut de douăzeci şi cinci de ani, care pretindea a fi student pe la nu ştiu ce facultate şi care se tot interesa, desigur în limba-i maternă, cât costă un intermediar care l-ar putea ajuta să obţină mai repede actele de stare civilă româneşti la Bucureşti. Se grăbea junele rus să plec cât mai repede în Europa. Era şofer de curse lungi şi acum că jurase credinţă României i se deschideau nenumărate oportunităţi şi spre Vest, nu doar spre Est. Evident că fiind locuitor al Republicii Moldova, dar deja şi cetăţean al României trebuie să-l îmbrăţişăm aşa cum este el, fără a ne durea capul de etnia lui.
Puţin mai încolo o domniţă care nu demult revenise din altă ţară europeană îşi depăna povestea: rusoaică din Cahul, căsătorită cu un turc, doreşte să-şi transcrie certificatul de căsătorie, dar tot îi cer diverse acte traduse din turcă în română. De data aceasta, însă, nu te enervezi că o rusoaică a primit cetăţenia şi asta deoarece vorbeşte limba română, fără să-i fie ruşine că face greşeli. Se împiedică limba în gură, dar nu se opreşte. Mai încearcă o dată şi de data aceasta reuşeşte să pronunţe corect. Nimeni nu o poate acuza de ipocrizie. Pe ea o îmbrăţişăm şi mai mult.
Revenim şi a doua zi să asistăm la continuarea spectacolului. Afară ger, de crapă bucăţile de gheaţă necurăţate sub presiunea uşoară a cizmei lustruite.
O doamnă mai băgăcioasă dă buzna pentru a doua oară şi doreşte să i se facă loc ca să intre în sediul consulatului. Este oprită de cei care aşteptând mai bine de trei ore nu reuşiseră să intre nici măcar o singură dată. Are forţă în ea! În doar câteva minute şi-a făcut căraruşă printre câţiva domni destul de forţoşi, care încercau să ajungă la conştiinţa ei făcând apel la cuvinte, iar mai apoi şi la înjurături. Le-a dăruit în schimb o mulţime de zâmbete după ce s-a văzut trecută de uşa de sticlă, fluturându-le în faţă biletul cu repartizarea la ghişeu pe care îl primise de la funcţionarul român.
Peste o zi avem onoarea să o întâlnim din nou. Tupeul nu-l lăsase acasă. Îl purta cu ea, precum preoţii îşi poartă crucile la gât. Se grăbea şi de această dată şi mi-a explicat că ei i se pare normal să treacă în faţa mea, chiar dacă eu ajunsesem înaintea ei. Cineva îşi amintise că o văzuse şi cu două zile în urmă, atunci când îşi făcuse rând printre cei cu ţurţuri la nas, dar cuminţi.
Îi explic într-o manieră calmă că nu e un exemplu prea demn de urmat pentru tinerii inculţi şi lipsiţi de bun simţ din ziua de azi, atenţionând-o că ar putea să cadă în groapa săpată chiar de ea în faţa propriilor progenituri. Ea îmi spune că toate acţiunile ei sunt perfect logice şi nu există nimic anormal în comportamentul ei şi nu ar trebui să ne mănânce limba şi să spunem noi, acelaşi tineret ingrat din ziua de azi, cum ar trebui să se comporte o persoană trecută de cincizeci de ani în societate.
Între timp cineva îşi amintise ceva mult mai grav decât toată tărășenia de mai sus. La început am crezut că este un banc cu gust amar, dar mai multe persoane prezente confirmaseră veridicitatea unei istorioarei vechi de două zile:
Un tânăr, cam de treizeci şi ceva de ani tot cu două zile înainte încerca disperat să îşi facă loc printre cei care se aşteptau să intre în consulat. Pe un ton deosebit de grav declarase că îi murise tatăl şi că trebuia să fie înmormântat în aceeași zi. Ajuns în faţa funcționarului îşi mai repetă o dată necazul. Domnul care repartiza lumea pe la ghişee îi spusese să plece acasă să-şi petreacă tatăl pe ultimul drum şi să revină a doua zi la Consulat să-şi depună dosarul pentru obținerea pașaportului:
– Mergeți acasă, nu mai staţi pe la cozi. Petreceți-l pe tatăl dvs. pe ultimul drum şi apoi reveniți. Noi vom fi tot aici.
– Ei, nu-i nimic, mai am câțiva frați, or avea ei grijă de tata! Dar nia pașaport îni trebui! Şi ca să demonstreze că e om serios scoate din buzunar o adeverință de la primărie prin care se confirma decesul tatălui acestuia, dar şi data fixată pentru ultimul drum.
Angajatul Consulatului înmărmurise şi abia reușise să scoată câteva cuvinte impresionat de logica celui care avea nevoie de pașaport românesc urgent.
Ne grăbim să plecăm, să revenim, să trăim, să uităm ce am fost ca să ne reamintim ce suntem, să redevenim români nu pentru că asta simţim, ci pentru că asta ne este util pentru plecat, revenit şi trăit.
Sursa imagine: Moldinit.com
