Gheorghe Călugăr este un om simplu, de la ţară, care a dus o viaţă aprigă. A muncit din greu pentru a-şi întreţine familia. Dragostea faţă de satul său îl face să rămână acasă să muncească pământul. Credinţa în Dumnezeu i-a călăuzit existenţa, iar acum, la venerabila vârstă de 81 de ani, mai munceşte să-şi ajute familia şi pe cei nevoiaşi, şi se zbate ca la biserică să fie totul în regulă până el mai trăieşte. Născut în anul 1929, la Sfântul Gheorghe, primeşte numele de Gheorghe. După ce face şcoala primară la Săcal, părinţii îl trimit la Oradea, la liceu, să se facă preot sau avocat, dar dragostea faţă de pământ îl îndeamnă să se întoarcă acasă. Experienţa la liceul din Oradea i-a întărit identitatea de român, lucru de care este foarte mândru.
– Eu sunt din familie săracă. Tata-bun, Teodor Călugăr, era slugă şi biriş la domnie. După ce a ieşit de la gazde a fost mare muncitor şi tot ce şi-a făcut în viaţă şi le-a făcut cu cele două mâini. Călugăr, numele nostru, vine de la un sat din Bihor, Călugări, de acolo o venit tata-bun şi vreau să merg pe-acolo odată dacă-mi vine familia, să văd de unde au venit bătrânii noştri. Că noi ne ţinem români şi dacă mi-or tăia capul şi atunci oi zice că-s român. Tata, Gheorghe Călugăr şi tata-bun au luat şi pământ, iar pe mine în 1940 m-au dat la liceu la Oradea şi cu mare plată m-au ţinut acolo. Aşa că au lucrat tare mult şi s-au înstărit cu animale, cu pământ şi am avut de toate. După ce a venit comunismul şi s-au întărit graniţele, părintele Teodor Misarăş a vrut să mă ducă să termin liceul la Cluj, dar tata nu m-a lăsat, aşa am rămas eu aici la pământ să-l ajut pe tata, şi am reuşit bine. Mie mi-a plăcut să lucru, iar sora mea Ana a putut merge să înveţe mai departe şi a devenit profesoară. M-am căsătorit şi am avut de toate, nu a dus familia mea lipsă de nimic. După ce a venit colectivizarea, a trebuit să ne dăm pământul şi ce-am mai avut la colectiv şi pe urmă am lucrat acolo. Am lucrat de căruţaş cu caii mei, iar după ce am ajuns la grădină, unde am fost mai apoi şef, am câştigat bine. Atunci la grădină se plătea 25 de forinţi pe oră, la colectiv 8 forinţi pe oră.
– Când aţi făcut liceul la Oradea, cu ce gânduri aţi mers acolo, ce voiaţi să deveniţi?
– Mama şi părintele Misarăş ar fi vrut să mă fac preot. Tata şi un unchi de-al meu au vrut să fiu avocat. Pentru că eram sârguincios, profesorii de acolo au zis să mă fac ofiţer la armată, dar nu am ajuns să mă mai înscriu nici la Academia militară şi nici altundeva. Am avut un unchi la Oradea, care îmi zicea când mergeam la el: „atunci când îmi calci pragul să nu vorbeşti ungureşte, numai româneşte”. E drept că până la trei ani nu am ştiut ungureşte numai româneşte, dar când am fost deja de 12 ani am început să uit cuvântul românesc, că aşa era la şcoală. Dar cu preotul şi cu familia vorbeam româneşte. Nu m-am lăsat. Eu cred că sunt cam al doilea în sat la vorba românească. Când eram copil, trei părţi din oamenii din sat erau români şi numai o parte erau unguri. Acuma tineretul nu vine la biserică, se căsătoresc ungurii cu românii şi iată aşa se ungurizează satul nostru. La şcoala generală, când eu am fost copil, directorul ne-a interzis să nu vorbim româneşte, numai ungureşte, aşa ne-am ungurizat noi aici…
– În ciuda acestui fapt aţi avut totuşi aici o tradiţie românească destul de sănătoasă şi mulţi tineri intelectuali s-au ridicat din Săcal?
– Când eram eu tânăr aşa a fost, iar preotul a făcut aici cor şi eram cam 60 de tineri corişti. Avem ca amintire şi un prapor alb în biserică, pe care l-am luat atunci. Acum aşa suntem că noi câţiva, care mai suntem români, ne ţinem de neamul nostru şi ne bucurăm că am primit un preot tânăr şi vom griji de el. Îl ajutăm şi precum se vede avem grijă şi de biserică. Cu toate puterile noastre o să încercăm ca biserica să fie frumoasă şi să aducem tineri la biserică, pentru că vin şi din România mulţi care se mută aici, aşa că se va întări biserica, vor fi români şi după noi.
– Nu vă pare rău că nu v-aţi continuat şcoala la Oradea şi că nu aţi devenit ceea ce v-aţi propus?
– Nu-mi pare rău, pentru că a trebuit să-l îngrijesc pe tata şi am avut mult pământ care a trebuit lucrat. Nu-mi pare rău, că am rămas lângă pământ, nu am fost leneş, am lucrat şi tare bine ne-a mers. Am avut o soţie tare cumsecade, Catiţa Hotea, după numele de fată, dar în 1997 m-a părăsit, a mers la Domnul şi am rămas singur. Fata mea e profesoară la Seghedin şi am doi nepoţi, o fată şi un băiat, iar ginerele meu e inginer, lucrează la Budapesta. Chiar dacă nu m-am făcut domn, mi-am învăţat fiica. Am dat-o la liceu la Seghedin, iar sora mea Ana, care era profesoară de română, rusă şi istorie, s-a ocupat de ea. Pe urmă, a făcut facultatea şi e profesoară de biologie şi chimie.
– Aţi amintit că vin români care se mută aici. Credeţi că mai sunt şanse ca biserica să fie la fel de plină ca altădată?
– Da, sunt şanse. Români mai suntem şi acum destui, însă vor mai fi şi după noi alţii.
– V-aţi bucurat că aţi primit aici la parohie un preot nou?
– Foarte mult şi o să avem mare grijă de el. Avem un comitet unit şi vom face tot ce se poate să-l ajutăm să fie bine. Mulţi preoţi am avut noi după părintele Misarăş. El şi doamna ţineau aici regula, să fim români. Dar m-am gândit că vom primi preot aici, că tot timpul am cerut foarte serios. Şi când ne-am întâlnit cu părintele protopop i-am tot zis să ne aducă un preot din România, care să locuiască aici cu noi…
– Acum la anii de pensie încă mai lucraţi?
– Da, sigur. Am pensie bună, dar am şi pământ şi îl lucrez încă. Nu eu, ci cu maşinăriile. Plătesc şi reuşesc tare bine. Sunt mulţumit şi nici acum nu familia mă ajută, ci acum eu îi ajut pe ei cu de toate şi ajut şi pe alţii. Şi la copiii bolnavi dau bani, acolo unde pot.
– Aveţi vreun mesaj pentru români, nu doar pentru cei din Săcal ci pentru toţi românii din Ungaria?
– Nu văd aşa viitor bun la români! Ungurii din România nu vorbesc româneşte ci numai ungureşte, iar aici statul s-a luptat ca să ne facă unguri. E o mare diferenţă. Puţini am rămas aceia care nu vrem să ne lăsăm de limba română şi să o păstrăm. Şi oamenii au mare păcat că nu-şi învaţă copiii să vorbească româneşte. Câţiva mai sunt, care se luptă pentru limba română, dar aceia sunt puţini. Dacă noi, ăştia mai bătrâni nu vom mai fi, cei care mai pot să ne salveze să nu ne rămână şcolile şi bisericile goale sunt cei care mai vin din România să stea aici şi care sunt români buni. Eu şi acum tot învăţ româneşte, şi de la părintele şi de la neamuri. Chiar dacă ştiu, sunt alţii prin alte sate, care ştiu mult mai bine ca mine, dar nu mă las. Eu şi acum învăţ. Şi asta le transmit românilor din Ungaria: să nu le fie ruşine că sunt români şi să vorbească româneşte!
Autor: Anca Butar
Sursa: Foaia Românească
