În stânga mea, Pavel scrie din bunăvoinţă faţă de şoferi. ,,Subsemnatul Pavel aşa, domiciliat în …, posesor al numărului de paşaport …, declar că deplasându-mă pe ruta Chişinău-Bucureşti, la 9 august, cu autocarul de ora 21:30, o doamnă blondă mi-a propus să îi ţin până după trecerea vămilor două pachete de ţigări ,,Rit” şi o sticlă pe care dânsa a numit-o alcool, dar am putut să o identific ca fiind spirt. Doamna a menţionat că pachetele sunt pentru fiica dânsei.
Ulterior, la controlul vamal au fost descoperite pachete de ţigări ,,Rit” şi ,,Plugarul” în ciorapi de o nuanţă care îi camufla în raport cu scaunele, sub care au fost dosiţi. Însă nu doar în ciorapii tip dres s-au găsit ţigări nedeclarate, ci şi în două genţi voluminoase de voiaj, al căror proprietar s-a dovedit a fi anonim, adică tot nedeclarat. În total, în autocarul de 21:30 şi-au găsit obştescul sfârşit 900 de pachete de ţigări fără stăpân.
Data – deja 10 august Semnătura
”
La câteva locuri distanţă, o domnişoară notează o istorisire asemănătoare, cu deosebirea că doamna blondă ar fi dus ţigările fiului, nu fiicei.
Din Piaţa Centrală plec mereu spre Bucureşti cu acea cursă de 22:30, ai cărei şoferi au o relaţie mai degajată cu vameşii, iar controlul nu te reţine mai mult de o oră şi jumătate-două. Dar nu o dată am mers şi cu maşina de 21:30, care spre deosebire de cea mai târzie, opreşte la Piaţa Victoriei, aspect avantajos în raport cu adresa mea de domiciliu. De câteva luni, însă, cursa de 21:30 nu mai exista. Aşa că nu mică mi-a fost supriza când am dat nas în nas eu şi portiera autocarului de la această oră în autogara centrală. Însoţită de copil şi de Pavel şi cu gândul la casa dulcea casă din oraşul de pe Dâmboviţa, am cumpărat bilete pentru 21:30, cu locurile 16, 17 şi 18. Când am urcat, pe la şi 20, autocarul era aproape plin, iar locurile nostre ocupate de nişte copii şi un tânăr, care urmau să coboare înainte de vamă. Le-am permis să rămână pe scaunele noastre şi ne-am aşezat în spate, acolo unde sunt cinci locuri, capăt de autocar şi de răbdare, s-a dovedit apoi. Pâna la vamă, copilul meu a dormit deasupra unui ciorap cu ţigări, fără a băga de seamă.
Controlul părea conştiincios şi perseverent, mai mulţi vameşi dotaţi cu lanterne au cotrobăit în absolut toate compartimentele autocarului, apoi deasupra scaunelor şi sub scaune, în lateralul scaunelor şi între scaune. Au chemat pe rând două femei, să se aşeze exact pe locul pe care au călătorit. Una dintre ele era aceea care ne plasase cele două pachete de ,,Rit”. Apoi au chemat un tânăr. S-a aşezat şi el. M-au chemat şi pe mine, mi-am luat locul în primire, dar cadrul era schimbat, atât în dreapta mea, cât şi în stânga se iţiseră ciorapi gri cu câte trei pachete de ţigări incluse. Apoi l-au adus şi pe Pavel, am ridicat din umeri amândoi. Vameşii au explicat – au găsit două genţi cu sute de pachete de ţigări în ele, precum şi aceşti ciorapi infractori cu care era împânzită jumătatea din spate a autocarului. ,,Amenda este de 2700 de euro, aşa că jumătatea din spate a autocarului să se gândească şi să recunoască fapta şi să plătească suma, altfel nu ne clintim de aici”, a precizat apăsat unul dintre şoferii autocarului.
Ce a urmat?
Un vameş ne-a anunţat că una dintre cele două doamne suspecte avea antecedente, mai exact fusese prinsă altădată transportând ţigări în mod ilegal şi că cel mai probabil era acum mână în mână cu doamna blondă, iar aceasta cu încă doi tineri. Toţi patru ar fi coborât în localităţi diferite, cu nume vag şi cu mult înainte de Bucureşti. Cele două doamne pretindeau că nu se cunosc, dar se strigau pe nume în situaţii de stres accentuat de şoferii care se temeau de pierderea locului de muncă sau de plata acelei amenzi exorbitante. Vameşul ne-a explicat pe scurt că autocarul nu pleacă din vamă până nu recunoaşte cineva fapta. Au intrat în acţiune şoferii, care ba la stânga, ba la dreapta, încercau să îi determine pe cei doi tineri şi pe cele două doamne să spună adevărul. Doamnele purtau în bagaje hrişcă şi ţigări ,,Rit” şi ,,Plugarul”, dar numai câteva pachete, ceea ce a amplificat starea de nervozitate în rândul şoferilor şi al călătorilor. Tinerii susţineau că nu au niciun fel de valijoară.
Autocarul de 22:30 ne-a depăşit elegant, după ce câţiva din maşina noastră au ales să plătească din nou bilet şi să plece spre Bucureşti în picioare.
Am încercat din nou să purtăm un dialog cu autorităţile vamale, însă acestea ne-au alungat din preajma barierei, motivând că ne aud şi ne văd certându-ne cei care treceau vama liniştiţi. ,,Şoferii sunt datori să vă cheme altă maşină de la Chişinău şi să vă ducă unde aveţi treabă. Noi nu facem anchetă aici, noi doar constatăm nereguli şi amendăm”, ne-au spus într-o doară. Dacă ar fi chemat alt autocar sau un microbuz, costurile pentru firmă ar fi fost foarte mari şi tot şoferii ar fi fost sancţionaţi, aşa că nu putea fi vorba de aşa ceva. Autocarul a parcat într-un terminal, vizavi de un tir turcesc. A urmat o nouă rundă de negocieri cu tinerii şi doamnele, care au început să mai cedeze, că ar fi plasat pachete de ţigări mai multor familii, că ar fi ascuns în ciorapi ţigări, dar că nu au adus genţi cu sute de pachete în maşină. Se jurau că doar atât, altfel să le ,,sară ochii din cap” sau ,,să fie blestemate”. Tinerii nimic şi nimic, au mizat pe prezumţia de nevinovăţie.
De la ora 23:00 la ora 5:02 am fost captivi în vamă, interval în care şoferii căutau să găsească fondurile necesare achitării amenzii. La revărsatul zorilor a pornit şi motorul nostru, lăsându-i pe şoferii noştri mai amărâţi şi mai înverşunaţi împotriva celor patru care s-au ambiţionat să îşi ducă drumul la bun final. Tinerii au coborât fără mari muştruluieli, iar doamnele tot împreună, dovedind că se cunoşteau şi că împărţeau acelaşi punct terminus. Şoferii le-au urcat ridicând vocea înapoi în autocar şi le-au lăsat într-o altă localitate, să se descurce de-acolo.
Dimineaţă, autocarul nu a mai ajuns la Piaţa Victoriei. La Obor, şoferul ne-a urat succes, iar noi lui o zi cu mai puţine peripeţii.
Şi acum să răspund acelei întrebări pe care o aud des de la amicii care au trecut prea rar Prutul sau chiar deloc, referitoare la ce simt basarabenii faţă de România, faţă de dezideratul Unirii, faţă de românism, în general. Ei bine, basarabenii, în urma ocupaţiei ruseşti de 201 ani, au rămas să smulgă buruienile pe pământul lucrat din greu, cu riscuri, an de an, supravieţuind, nu trăind, iar exemplele sau zvonurile legate de marele trafic de ţigări la vamă îi determină pe unii dintre ei să îşi încearcă norocul cu câteva zeci sau sute de pachete trecute ilegal, pentru a pune deoparte bani pentru plata gazelor sau a cărbunilor de iarnă, pentru grăunţele cu care să hrănească păsările din curte, pentru a tocmi ajutoare la câmp sau la deal, la cules viile. Basarabenii sunt români chinuiţi de năpastele istoriei şi numai aducerea lor acasă, într-un cămin fără chei la uşi, le va asigura un statut firesc, un trai decent, încredere în propriul viitor.
Altfel, azi-noapte m-am simţit personaj într-un film de Cristi Puiu.