,,Fricoşilor le par puternici numai cei
De care se tem ei” (Alecu Donici, Şoarecul şi guzganul)
Identitatea este atât un predictor, cât şi un raportor comportamental şi atitudinal, de cele mai multe ori utilizat în situaţii care necesită delimitare, recunoaşterea diferenţelor şi asumarea unor clivaje.
Valerii Kuzmin, a cărui carte de vizită îi anticipează discursul, s-a regăsit în postura unui personaj (diplomatic) cu agenda încărcată la Chişinău după alegerile din noiembrie 2010. Şi cum aşchia nu sare departe de trunchi (cu un diametru de invidiat, ce-i drept, şi nu mă pot abţine aici să nu îl compar cu cel al stejarilor lui Ştefan, pe care am încercat să îi îmbrăţisez la Curchi, fără izbândă), după incursiunile în sufrageriile fiecărui partid politic, mai micuţ sau mai parlamentar (cu excepţia Partidului Liberal, pe care nu dintr-un semnal de avertisment nu l-a tatonat, dar prin conştientizarea marginalizării sale sigure în angrenajul AIE 2), oficialul rus a ieşit la rampă cu discursuri inflamabile (gaz rusesc ieftin în schimbul unor asigurări politice, acuzaţii legate de ingerinţe ale SUA, UE şi României în treburile interne ale R.Moldova, necesitatea oficializării limbii ruse), pe care Chişinăul le-a tratat înţelept, demonstrând stăpânire de sine şi pragmatism…european, determinat de tot mai solidele căi de comunicare Bruxelles-Chişinău-Chişinău-Bruxelles. Kuzmin se face vinovat de o atitudine nepoliticoasă, a precizat fostul ambasador al Moldovei la Moscova, Anatol Ţăranu, iar Preşedintele Comisiei de politică externă a României, Titus Corlăţean, aflat într-o vizită de lucru la Chişinău zilele acestea (de-a lungul căreia a anunţat şi ratificarea de către Senat a proiectului privind acordarea Republicii Moldova a unui ajutor de 100 de milioane de euro nerambursabil, iar acest fapt îl menţionez pentru că o contraofertă rusească nu va întârzia să apară) a comentat acuzaţiile lui Kuzmin argumentând simplu:,,Nu România sau alte state europene au trupe naţionale pe teritoriul suveran al Republicii Moldova”. Kuzmin & Co. nu se intimidează uşor, prezentând istoria românilor ca fiind una ,,schimonosită” la Chişinău, perimată chiar şi la Bucureşti, precum şi aşa-zisele diferenţe de memorie socială recentă între generaţiile tinere de cele două maluri ale Nistrului, au mizat pe distorsionarea informaţiilor circulând spre acea parte de populaţie ascendent temătoare după alegerile parlamentare din aprilie şi iulie 2009, căreia i s-a inoculat politica diferenţei, care indică elementele prin care unele grupări se disting de altele şi refuză să le recunoască pe cele care le-ar uni…firesc.
În ultimii doi ani am auzit tot mai des că la Chişinău a venit vremea să fie înmormântat discursul centrat pe identitate. Că dăunează aspiraţiilor europene ale acestui stat tânăr, că polarizează societatea (adică o supune unei false dileme), că inflamează spiritele ”moldoveniste”, rusofile, şi că provoacă principalii actori geopolitici la a trata Moldova ca pe un copil invalid al Europei. Că s-a ”ofilit”, s-a ”trecut”, că societatea măcinată de sărăcie nu-şi mai aminteşte de 1812, 1918, 1940, 1989 sau 1991.
În Chişinău, în troleul 24, o femeie între două vârste mi s-a adresat în limba lui Puşkin, mă ruga, cel mai probabil, să mă înghesui eficient pe culoar. I-am spus că nu cunosc limba, deci nu înţeleg ce doreşte de la mine. A schimbat de pe pilot automat pe manual, replicând în română: ,,Dar eşti din pădure de nu ştii rusa?”. I-am răspuns că-s din Bucureşti şi că putem comunica, măcar în limba ”de stat”. Era iulie.
Aşteptam să oprească o maşină care să mă lase în drumul ei la Vatici. În intersecţie, alţii tot ca mine. Dintre ei s-a apropiat un domn, m-a salutat şi m-a întrebat dacă-s româncă sau moldoveancă. Nu a reuşit să îmi explice de ce ar fi avut relevanţă răspunsul meu. Era septembrie.
Murise Mădălina Manole, iar eu eram la Chişinău. Am vrut să îmi cumpăr o salată dintr-un supermarket, vânzătoarea m-a întrebat dacă-s din România şi cu lacrimi în ochi, apoi, care au fost împrejurările prin care cântăreaţa pe care o ascultase cu drag şi ea, în anii ’90, a ajuns la aşa deznodământ. Era 2010.
Iniţiasem un interviu legat de protestele din aprilie 2009. Îmi descria evenimentele o tânără evreică. Îmi spunea că îşi iubeşte ţara (Modova), că îi respectă pe moldoveni şi limba lor (”moldovenească”), că se simte acasă la Chişinău. La sfârşit, m-a întrebat cu milă nedisimulată dacă noi (românii) am rămas la fel de săraci ca în comunism. Discuţia s-a desfăşurat în engleză. Tot 2010.
,,În ce priveşte Transnistria, să nu uităm că pentru o perioadă de 20 de ani cele două părţi ale Republicii Moldova au coexistat în componenţa aceluiaşi stat. Dar oamenii de aici şi de dincolo de Nistru nu vor reintegrarea cu orice preţ. Nu este uşor să elimini amintirile oamenilor despre vărsările de sânge care au însoţit criza la începutul anilor 1990”. Valerii Kuzmin, 10 februarie 2011.
Să amintesc şi de „proaspătul” panou instalat la intersecţia lui Mateevici cu Eminescu, în Chişinău, în care se reaminteşte că ,,limba este cartea de nobleţe a unui neam” (V.Alecsandri), fara a se specifica, însă, cărui ,,public” i se adresează?
Să nu pierdem din vedere că discursul identitar este unul poliglot în Moldova, cum s-ar spune, şi emană de sus în jos, de la Răsărit la Apus…
Sursa: Meh.ro
