S-au perindat de atunci ani şi puţini martori oculari mai sunt încă în viaţă, care păstrează spre neuitare dureroasa amintire pentru urmaşi – urmările foametei organizate de NKVD-işti cu scopul de a-i nimici, de a-i îngenunchea pe români pentru a-i forţa mai uşor să se colectivizeze. În consecinţa „eliberării” şi traiului din „paradisul” sovietic, cel mai mult a avut de suferit populaţia din teritoriile ocupate ale Basarabiei şi Bucovinei.
În Basarabia, bunăoară, unde nu plouase deloc, nu erau nici pisici, nici câini, căci majoritatea lor fuseseră mâncate din cauza foametei. Sate întregi rămâneau pustii, locuitorii lor pornind spre Bucovina noastră dragă, spre regiunea Transcarpatică, spre munţii Carpaţi, unde mai căzuse câte o ploiţă, iar seceta n-a reuşit să pârjolească toate ogoarele şi unde mai puteau găsi ceva de-ale gurii. Şi cu toate că pârjolul regimului totalitar bolşevic arse totul în calea sa şi în Bucovina, oamenii mai aveau ascunse ceva grâne, fasole, porumb, cartofi.
Cete de flămânzi, sleiţi de puteri din cauza foametei, cutreierau apusul Ucrainei în căutarea hranei. Bucovinenii noştri se împărţeau cu ei din puţinul pe care-l aveau, căci şi ei erau bătuţi de aceeaşi urgie sovietico-bolşevică ce intenţiona să-i nimicească în asemenea mod barbar. Însă erau prea multe guri înfometate, prea flămânzi ca să fie săturaţi. În acei ani înfometaţi – 1946-1947, muribunzii zăceau peste tot, cea cu coasa în spinare secerând peste 17 mii de vieţi omeneşti doar în regiunea Cernăuţi. Iar din cauza bolii de tifos, provocate de foamete şi sărăcie, în ţinutul nostru bucovinean au decedat 27 de mii de persoane. Oamenii, ieşindu-şi din minţi din cauza foametei, se mâncau unul pe altul, în acea perioadă în ţinut fiind înregistrate cinci cazuri de canibalism.
După foametea îndurată în toamna şi iarna anului 1946, în primăvara lui 1947, după însămânţarea ogoarelor, pustii au rămas podurile şi hambarele gospodarilor chiar şi în ţinutul nostru. Înnebuniţi de foame, cei veniţi se năpusteau ca lăcustele şi scoteau din ţărână grăunţele şi cartofii, încât rămâneau lanuri pustii, bucovinenii fiind nevoiţi să se înarmeze cu coase, topoare şi furci pentru a-şi păzi zi şi noapte pământurile însămânţate. Însă, a dat Domnul că a înverzit urzica şi loboda. Înfometaţii îşi făceau din ele borş, potolindu-şi astfel foamea.
