Recent, a apărut un volum despre comunitățile istorice românești, cu sprijinul Departamentului Politici pentru Românii de Pretutindeni, ce tratează problema mai mult din perspectivă istorică[1]. Nu că ar fi ceva rău, însă mi s-a părut legitim comentariul unui cunoscător în aceste probleme, care se întreba dacă vor mai trebui să treacă 100 de ani ca să se publice studii pe situația actuală a românilor din aceste regiuni – dacă vor mai găsi pe cineva. Și cred că este o întrebare cum nu se poate mai potrivită, din perspectiva câtorva trimiteri pe care le voi dezvolta mai jos. În primul rând, pe românii aceștia, Florea Florescu îi numea, într-un articol din revista Sociologie Românească, „vestitori ai României (…) un cerc de încredere care ne înconjoară”[2]. Ca o completare, în viziunea lui Anton Golopenția, orice națiune se prelungește dincolo de granițele organizației ei politice; prin urmare, „grupurile de consângeni de peste granițele statului pot deveni meterezele acestor granițe, dacă sunt așezate lângă ele și termenul de legătură cu națiunea străină care le adăpostește, în caz că sunt mai depărtate”[3]. Cât de multă atenție au primit aceste comunități din partea statului român se observă din câteva semnale. În timp ce unii „vestitori ai României” sunt chestionați de Securitatea statului sârb pentru că încă mai țin la religia lor, românii din Ungaria (a căror cifră oscilează) sunt într-o „stare schizofrenică”, în sensul în care le este greu să spună cine sunt ei (își lipesc pe mașină abțibilduri cu Ungaria Mare și Arsenie Boca). Și nici nu e de mirare; într-un interviu al ziarului Adevărul[4], o profesoară de limba română din Jula spunea: „Nu putem fi ce doriţi să fim, suntem ceea ce suntem. Se aşteaptă de la noi să trăim eventual cum trăiesc cei care trăiesc de toată viaţa în ţara-mamă. Dar noi nu avem cum să trăim aşa pentru că trăim într-o altă ţară. Şi circumstanţele în care s-a trăit de-a lungul secolelor… Dacă le-aţi cunoaşte într-adevăr, aţi fi foarte mândri de noi că mai existăm. Am avut momente foarte grele… foarte, foarte grele, când nimeni nu ne-a sărit în ajutor”[5]. Chestiunile descrise mai sus ar trebui să producă reacții ferme. Dacă nu se întâmplă așa, mă tem că se datorează faptului că statul român este unul slab. Dacă minoritățile din România se pot bucura de dreptul la identitate (își pot vorbi limba, pot merge la biserică fără să le fie teamă), atunci statul român, la rândul său, trebuie să aibă tăria de a le cere vecinilor săi să le respecte românilor dreptul la identitate.
Citiți articolul integral pe Estica.eu.
[1]Transmedia (1 decembrie 2013). Românii de lângă noi, disponibil la http://etransmedia.ro/romanii_de_langa_noi-1267
[2]Florescu, F. (1937). Tăcerea în privința românilor de peste hotare in Sociologie Românească (1937, nr. 11/12), pp. 532-534, aici p. 533.
[3]Golopenția, Anton (1937). Contribuția științelor sociale la conducerea politicii externe, în Sociologie Românească (1937, anul II, Nr. 5-6, pp. 193-196, aici p. 193.
[4]Adevărul (2 decembrie 2013), Românii din Ungaria, oameni fără nicio ţară: „De ce aţi pus steagul rămânesc la noi în biserică? Astă biserică e pe pământ unguresc, nu rămânesc!”, accesibil la http://adevarul.ro/news/eveniment/romani-ungaria-1_529cd53ac7b855ff5666a7d2/index.html
[5]Adevărul (1 decembrie 2013). „Păsările călătoare zbor în ţări mai calde”. Cum se pierde limba română în şcolile din Ungaria”, accesibil la
http://adevarul.ro/news/eveniment/pasarile-calatoare-zbor-tari-mai-calde-invata-limba-romana-scolile-ungaria-1_529b7b93c7b855ff565ffede/index.html
