Biserica sârbă a dus şi duce în estul Serbiei o luptă aprigă de sârbizare a românilor, îmi spune un preot jumătate român – jumătate sârb. Românii nu au unde să se roage în limba maternă, sunt trecuţi în actele de deces cu nume sârbeşti şi „cine se uită după 100 de ani o să vadă aici doar nume curat sârbeşti”.
Am plecat din satul Zlot spre oraşul Negotin, să-l întreb pe preotul Bojan Alexandrovič (34 de ani) care e situaţia bisericilor româneşti din Timoc. Au românii unde să se roage în limba pe care o vorbesc acasă?
Din câte ştiam, problema e deosebit de gravă. Situaţia românilor din estul Serbiei a fost recunoscută la cel mai înalt nivel, în raportul 11528 din 2008 al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, raport bazat pe vizita la faţa locului a oficialului german Jürgen Hermann. În document scrie negru pe alb că „raportorul cere autorităţilor sârbe să găsească o soluţie practică pentru ca libertatea de religie să devină realitate în estul Serbiei”. Mi-era clar că problema e reală. Urma să văd acum cât de gravă e situaţia.
Trec prin Rgotina şi ajung repede în Negotin, dar Bojan nu e la Malainiţa şi mă cheamă în Cladova (Kladovo), oraş aflat lângă Drobeta Turnu Severin, de partea sârbească a Dunării. Preotul a ridicat în 2003, în satul Malainiţa, prima biserică ortodoxă română din ultimii 170 de ani din estul Serbiei. Restul bisericilor sunt sârbeşti, cu slujba în slavonă veche.
Îl aştept pe Bojan două ore. Abia are timp să răspundă la telefon. E chemat zilnic să ţină slujbe în toată Serbia de răsărit. Botează, cunună şi face înmormântări. Până de curând a fost singurul preot român din Valea Timocului. Şi cel mai prigonit, spune el. Băsescu l-a decorat în 2008. L-am întrebat despre situaţia românilor. Vorbim în maşină şi preotului îi sună telefonul din cinci în cinci minute.
„Mă cheamă lumea din alte sate să slujesc, dar încă să sperie, încă le e frică. Am intrat acum într-un sat, Bobova, la Sfilanăţ, la o înmormântare la un om şi presa sârbească a scris azi, la Belgrad, că lumea nu-l mai vrea pe popa sârbesc”, îmi spune.
În tot estul Serbiei sunt doar două biserici româneşti. Care sunt consecinţele? „Noi nu mai avem acum în sat numele Ion, rar mai e vreunul…Lepădat nu mai e, Călin numai e, Bogă numai e. Dumitru e acum Dimitrie, iar Pătru e Peter. Gherghina e trecută oficial în carte Georgia. Floarea e Ţveta, Ion e Iovan şi gataaa…una câte una se pierd.
Acum noroc pe la noi că în grai viu s-a păstrat numele româneşti. Duceţi-vă într-un sat de cătaţi pe Peter Drăganovici, nimeni nu-l ştie. Dar dacă spuneţi Truţă Drăgan, toţi îl ştiu. Sau Dimitrei Bobici – nu ştie nimeni, dar dacă spuneţi Mitru al Ioanei, toţi îl ştiu. La noi găsiţi fel şi fel de prostii de nume de familii: Chiţulovici, Frumoşichici, Prunarevici, Furnighici, Mândruciţi, Vrăjitorovici, Pistriţici, Ionovici, Frunzăverdici, Olteanovici, Carbunarevic, Orşovici am văzut chiar astăzi”, îmi spune preotul.
Baba Gherghina nu a ştiut o vorbă sârbeşte
Boian îmi povesteşte ce a păţit la înmormântarea unui român din Malainiţa. „Văd la moş pe casă hârtia aia neagră în care scrie că a murit Miloslav Ichici. Care le-o fi murit lor, m-am gândit eu, vreun neam din alt sat? Eu nu am ştiu că omul ăla se cheamă Miloslav Ichici. El a fost «Sava a lu Mitra al Cârstei»”.
„Baba Gherghina a lui Mişoi, de la Malainiţa, nu a ştiut o vorbă sârbească şi a murit, dar în carte nu-i scrie Gherghina a lui Mişoi, îi scrie Georgia Mişici. După 100 de ani, cine se uită zice: «- Aaaaaa, nume sârbesc, ce e mai curat decât Georgia Mişici?». Dar ea nu a ştiut o vorbă sârbeşte”.
Aflu că unii români se duc la vrăjitoare pentru că „le spune în limba lor”, în timp ce „popa boscorodeşte acolo şi nu prea înţelegi nimic”.
Grai amestecat
Nu se mai vorbeşte curat româneşte, îmi spune preotul şi, în lipsa bisericilor, acest fenomen se va accentua.
„Ştii cum vorbesc românii aici? În sate mai mari ori alea mai la munte, care nu au avut contact cu civilizaţia, se vorbeşte corect, cum se vorbea înainte, de bătrâneaţă. Dar acuma cine pleacă în oraş zice aşa….«Adă-mi broiul tău la telefon», spune românul. Nu spune adă numărul tău, spune broiul tău. Şi ăla îi răspunde: « Tri – sedam – osan – peţe» şi aşa mai departe.
„La fel, când întrebi cât e ceasul, nu mai spune la jumătatea a doua, spune «poladva». «Cât e ceasul?» – «Poladva». ” Unde ai plecat? Am plecat o ţâră în «grant». Nu spune în oraş”.
Unde se roagă românii?
Momentan au doar 2 biserici româneşti. Una la Malainiţa şi una la Isacova (foto dreapta), pe Valea Moravei, lângă Ciupria. De ce nu sunt biserici ortodoxe române în estul Serbiei?
„Fraţii din Biserica Ortodoxă Sârbă nu sunt de acord şi ne împiedică şi nu dau voie. Iar autorităţile locale fac multe după directivele episcopului sârb al Timocului, Iustin, pentru că el e al măi rău aşa când e vorba de ceea ce este românesc. Când începem să facem biserică el ne face împiedicături la autorităţile locale să nu obţinem aprobări. Dacă o facem, cere dărâmare ei, dacă începem construcţia trimte inspecţia să ne oprească”.
Românii din Valea Timocului mai au câteva clopotiniţe şi troiţe, unde preotul Bojan se duce să facă slujbe. „Acolo facem cununia, acolo ţinem slujba, acolo îngropăm”. „La Şipicovo s-a hotărât să ne dărâme clădirea clopotiniţei. Sunt patru grinzi băgate în pământ şi atârnat un clopot deasupra, aia e clădirea pentru ei. Au cerut să avem aprobare. Asta e politica episcopului de Timoc”, spune preotul.
În raportul Consiliului Europei se spune, de altfel, că deşi e o „aparentă cordialitate între Bisericile ortodoxe sârbă şi română”, influenţa Bisericii sârbe în recunoaşterea altor culte „pare exagerată” şi „raportorul este surprins totodată de importanţa canoanelor bisericeşti într-un stat secular”. Acelaşi raportul mai spune că APCE e „surprinsă de influenţa dominantă a Bisericii Ortodoxe Sârbe în recunoaşterea de către stat a altor culte şi nu în ultimul rând că „situaţia românilor/vlahilor din estul Serbiei este cu mult mai defavorabilă decât a românilor din nordul Serbiei, provincia Voivodina”.
„Toată ţara a fost împotriva unui copil”
Îl întreb pe Bojan dacă a avut probleme cu ridicarea bisericii din Malainiţa, sat de lângă oraşul Negotin. „Biserica e făcută în 2004 cu multe, multe greutăţi şi probleme şi ameninţări şi aşa mai departe. Că o să fiu omorât, câ o să fiu închis. Am făcut biserica într-o lună, am zis că fac un garaj, un depozit şi când a apărut Biserica l-am sunat pe preasfinţitul Daniil de la Vârşeţ, a venit, a binecuvântat-o şi atunci a început catastrofa.
„Mie şeful Poliţiei mi-a zis să am grijă ce fac, că o să-mi facă acccident. M-a chemat la el, în cabinetul lui. Noi ne cunoşteam de mult, eram prieteni. El era român, dar m-a vândut. Acum e mare sârb, printr-o funcţie. Oamenilor le-au spus că dacă se duc la Biserica asta o să pierdeţi pensia, o să vi se ia paşaportul, că mulţi ai noştri lucră în străinătate, etc. A fost mult greu. Vă spun că întreaga ţară, întreaga Biserică Ortodoxă Sârbă a fost împotriva unui copil, aşa eram pe vremea aia. Ei au vrut să dea un exemplu. Cine face ca Boian, uite ce păţeşte”.
A urmat un conflict îndelungat al preotului cu autorităţile sârbe, iar scandalul a ajuns să fie comentat şi în presa internaţională, iar BBC scria în 2005 despre prima slujbă românească de Paşte înfăptuită în limba română dupa 180 de ani dedominaţie sârbă. În 2005, incidentul a fost discutat și la adunarea Consiliului Europei, iar la sfârşitul anului 2006, Bojan Alexandrovic a fost condamnat la două luni de închisoare, cu suspendare.
Adevărul din arhivele turceşti
Cu mult înainte să devină preot, Bojan s-a aflat într-o dilemă. Mama lui era sârboaică, acasă vorbea româneşte, la Biserică citea în slavonă şi „când mergeam în sate româneşti, oamenii ne întrebau «Da de ce nu slujiţi voi pe limba noastră să înţelegem şi noi ce spuneţi voi aici?»”. În 1995 s-a dus la arhivele de la Belgrad să îşi caute strămoşii „în recensăminte turceşti” şi a făcut genealogia familiei din 1760 încoace.
„Pe noi ne-au învăţat la şcoală că noi suntem sârbi că ai noştrii strămoşi au fost în România, au lucrat la boieri câţiva ani şi acolo au uitat limba lor sârbească şi când s-au întors n-au mai ştiut limba sârbă şi noi suntem vlahi, dar vlahii nu sunt români, numa sunt sârbii romanizaţi. Logic: cum de sârbii. care şi acum au rămas în România, nu au uitat limba lor, dar ăia care au lucrat câţiva ani au uitat? E o prostie. Dar eu aşa ştiam atunci de la şcoală. Eu ştiam că sunt Alexandrovici Bojan. Şi m-am dus să cat pe strămoşii mei. Pe primul strămoş al meu l-am găsit Alexandru Radu. M-am gândit: Alexandru Radu nu poate să fie sârb. Am găsit în matricole bisericeşti Peter Drăganovici şi mai jos scria „rumun pravolsav nevel” adică român ortodox. Ei pitulă cărţile alea. Eu le-am aflat că ştiu calea unde să le aflu”.
Stat dualist
Bojan îmi spune că Serbia când s-a format ca stat „el nu s-a făcut din sârbi”. „S-a făcut din sârbi şi din noi români de aici. Luaţi prima stemă a Serbiei, stema e făcută aşa cu o coroană, mijlocul e împărţit în două. Într-o parte e crucea cu cele patru candele, a lor, şi cealalt[ jumătate e un cap din porc sârbacic cu săgeata în frunte, simbolul daciei, Tribaliei. Asta a însemant că Serbia e făcută din două popoare constitutive”.
Am ieşit din Serbia pe la Porţile de Fier I, aproape de miezul nopţii. În cele două zile petrecute în estul Serbiei şi aproape 500 de kilometri parcurşi, nu am văzut nimic românesc. Românii de aici au în acest moment doar limba pe care o vorbesc acasă. Toate tratatele internaţionale, toate acordurile româno-sârbe şi toată legislaţia Serbiei în materie de minorităţi au dat greş aici. Vinovaţii nu am încercat să îi aflu.
Sursa: Adevărul
