Jirinovski, politicianul rus cu o reputaţie scandaloasă, nu exlude o implicare militară în Ucraina. Ordine, conform acestuia, ar putea face militarii din divizia specială din Pskov. Înainte de a lansa aşa declaraţii incendiare, trecute cu vederea de conducerea statului vecin, nu era de prisos consultarea istoriei moderne. Fostul ministru rus al apărării, Pavel Graciev, s-a „ars” pe timpuri. Generalul declarase că are nevoie doar de un regiment de aeropurtaţi pentru a face „poreadok” în Cecenia. Ruşii au plătit cu sînge cele două războaie şi au ajuns la un final absurd: duşmănia în Caucaz continuă, teroarea e ca la ea acasă în centrul federaţiei, iar Moscova plăteşte indemnizații noului lider cecen. Kadirov, etichetat de regretata ziaristă Ana Politcovskai ca un „nou Stalin al Ceceniei”, a primit mai multă independență față de Kremlin decât cepe pe care Dudaev le cerea pentru palma aceasta nenorocită de pământ.
Sunt iluzorii perspectivele implicări militare ruse în Ucraina? Să cântărim câte ceva din argumente. Pârghiile miliatre urmează pe cele tradiţionale, de impunere, când acestea nu au efect. Miza e uriaşă. Ucraina, conform directorului agenţiei Stratfor, George Friedman, este extrem de importantă. Ţara oferă două lucruri: poziţie strategică şi produse agricole naturale. Moscova se află la numai 480 de kilometri, o suprafaţă plată, uşor de traversat şi, astfel, greu de apărat. Ucraina găzduieşte două porturi critice, Odesa şi Sevastopol, mai importante decât Novorossiysk. Pierderea acestora ar submina complet influenţa Rusiei în Marea Neagră şi i-ar tăia accesul la Marea Mediterană. În timpul celui de-al doilea război mondial germanii au cucerit Ucraina în primul an al ofensivei, i-au exploatat agricultura şi au folosit-o, atacând Stalingradul ca bază pentru a rupe legăturile Rusiei cu resursele de petrol de la Baku. Sovieticii, după ce i-au respins pe germani, au ocupat România şi Ungaria şi au înaintat spre Viena, iar Ucraina a fost folosită ca bază strategică.
Scenariul militar este realizabil tehnic. Putin, în afră de trupe terestre, are sub mână trei divizii a trupelor aeropurtate de gardă (oraşele Pskov, Ivanovo şi Tula) și un regiment cu destinaţie specială (orăşelul Kubinka, sub Moscova). Unităţile fac parte din componenţa Districtul Militar de Vest (statul major în Sankt-Petersburg), unul din cele patru, ale Federației Ruse. Mulți ofițeri și militari pe contract au experiență de a lupta în Caucazul de Nord.
Pentru Kiev este inconfortabilă prezența la „spate”, în regiunea transnistreană a Republicii Moldova, a unui contingent militar rusesc, parte componentă al districtului vestic. Prezenţa forţei militare ruseşti la Nistru afectează grav securitatea regională și prezintă o „durere de dinţi” pemanentă nu doar pentru Chișinău, dar şi pentru Kiev. Din capitala ucraineană cu regularitete se aud mesage cu privire la retragerea trupelor şi muniţiilor la „patria istorică”. Fără rezultat, Rusia în această privinţă refuză să îndeplinească hotărârea reuniunii OSCE de la Istanbul din anul 1999. Cu toate că numărul personalului militar e de cca 1000 de persoane (două batalioane, subunităţi de asistenţă, un detaşament de helicoptere), grupul operativ are posibilităţi imprensionate de mobilizare, înzestrare cu armament, tehnică şi muniţii pentru a deveni o forţă de temut nu doar pentru Chişinău, dar şi pentru regiune. Nu sunt dubii, că în cadrul exercițiilor la post de comandă importante sunt practicate opțiuni pentru mobilizarea, consolidarea trupelor și întroducerea rapidă a acestora în acţiuni. Informațiile, inclusiv din sursele ministreului rus al apărării, clar denotă faptul că activitățile militarilor depăşesc de multe ori sarcinile de protecție ale depozitelor militare și de pacificare. În conflictul armat din 1992 Armata a 14-ea din abundenţă a furnizat pentru Smirnov specialişti militari, echipamente și arme. Ofiţerii ruşi au luptat împreună cu separatiştii, apoi şi-au găsit de „lucru” la aceştia, s-au angajat în „ministerul transnistrean al apărării”. În rândul acestora s-ar găsi suficienţi tipi, care precum în rebeliunea din octombrie 1993 la Moscova, ar invada străile capitalei ucrainene.
În vara anului trecut în Federaţia Rusă s-au desfăşurat aplicaţii militare de amploare. Exerciţiile au depăşit pe cele de pe timpurile Tratatului de la Varşovia în cadrul cărora pe hărţile topografiece şefii mari „trăgeau săgeţi” din Turkmenistan până la Golful Persic, din Belarus până la Paris. 80 000 militari, cca 1000 tancuri şi blindate, 130 aparate zburătoare şi 70 nave maritime au participat în cea mai impunătoare demonstrație de forţă militară rusă în istoria post-sovietică. Au fost implicate piese grele: flota militaro-maritimă, transportul feroviar de-a lungul Transibului şi aviaţia militară de transport. Scopul a fost verificarea posibilităţilor unor redislocări de resurse materiale şi umane masive, de mobilitate a unităţilor, capabilitatea de a le „arunca” peste 3000 km şi de a fi urgent implicate în luptă.
În opinia unor experţi, după ce s-a vărsat sânge cu propriile mâini, președintele ucrainean a pus cruce carierei sale politice şi poate repeta soarta lui Ceaușescu. Poate să-l salveze armata rusă? La sovietici intervenția militară era justificată prin trei motive: haosul din țară „frățească”, cererile politicienilor autohtoni de asistență militară și o amenințare la adresa intereselor ţării care vine cu „ajutor frăţesc”. Scenariile au fost probate în Germania în 1953, iar mai târziu în Cehoslovacia (august, 1968). În timpul suprimării revoluției din Ungaria din 1956, argumentările şi-au găsit loc în ordinul nr. 1 din 4 noiembrie 1956 al mareşalului Ivan Konev, şeful forțelor aliate ale pactului de la Varșovia. Putin a mai adăugat la aceste condiţii încă două: protecția compatrioților din afara hotarelor, condiţie consfinţită de lege și genocidul. Ex-preşedintele Medvedev justifica în repetate rânduri agresiunea din Georgia (2008) prin cerinţa asigurării securităţii populației şi oprirea genocidului osetinilor. Ciudat considerent, deoarece osetinii din Tbilisi sunt nu mai puţini ca în actuala noua „provincie” rusă. Despre existenţa planului de invazie pentru Ucraina s-a scris în mod repetat. Există un astfel de plan? Timpul va arăta. Realitate este „scenariului georgian” realizat în august 2008. Existenţa acestuia au confirmat-o şi generali din conducerea militară superioară. Nu cred că în safeurile Statului Major General rus pe aceste scheme şi planuri se aşează praful.
Este cointeresat Kremlinul să-l păstreze pe Ianucovici preşedinte cu un focar la hotar? Lecţiile istoriei, să sperăm, nu sunt uitate. În timpul războiului civil, la începutul secolului trecut, Ucraina a devenit arena celor mai înverşunate lupte de pe tot spaţiul fostului Imperiul Rus. Ucraina nu e Georgia, pasărea cu două scăfârlii poate să-şi ardă aripioarele… . Indeferent când, în ajunul, pe parcursul sau după Soci.
Ucraina nu se încadrează ca în logica tristă a ţărilor din fostul lagăr socialist. Statul nu este este membru al unui tratat de securitate „frăţesc”. Politicul ucrainean are exponenţi care îşi muşcă mâinile la gândul că Kievul este distanţat de Organizația Tratatului de Securitate Colectivă, structură politico-militară controlată totalmente de Kremlin. Europa traversează alte timpuri. În august 2008, după intervenţia preşedintelui francez, tancurile ruseşti au fost oprite în apropiarea capitalei georgiene. Kievul e în vizorul UE, Uniunea fiind intersată de stabilitate la frontierele sale. Curg în lanţ mesajele demnitarilor europeni şi vizitele acestora în capitala ucraineană cu îndemnul la dialog şi înţelegere. Cei drept, cu unii preşedintele nu se întâlneşte, prefăcându-se bolnav. Zilele trecute comisarul european Stefan Fule, fiind la Kiev, a discutat cu protestatarii. Acesta s-a convins că pe Maidan nu sunt nişte râsuri, boschetari şi prăpădiţi, după cum arată unele televiziuni, inclusiv unele din Moldova. În Piață, cu căști de protecție, scuturi și bastoane, se află oamenii de știință, scriitori, antreprenori de succes, studenţi, care au lăsat pe un timp chestiuni cotidiene, oficiile, cercetările, afaceriile, costumele la cravată.
Ciudată pare declaraţia recentă a lui Pavel Lebedev, ministrul al apărării ucrainean. Demnitarul, printr-un comunicat al presei subordonate, dezminte transferul de trupe aeropurtate la interne (?), aduce la cunoştinţă că „optzeci şi şapte la sută din efectiv îl sprijină pe preşedinte, speră că „opinia exprimată de către personalul Forțelor Armate nu va fi trecută cu vederea” şi cere încetarea imediată a actelor ilegale şi revoltelor stradale. Constatare? Avertizare? Ameninţare? Afirmaţiile acestea pot fi calificate ca un semnal pentru o eventuală implicare a militarilor ucraineni în acţiuni de reprimare? Posibil, dar apar probleme de logică. Cum îi apreciem pe cei treisprezece la sută? Să înţelegem că aceştia nu îl susţin pe preşedinte? În ianuarie curent a fost difuzată o declaraţie a unor foşti mari demnitari de la interne şi apărare care şi-au expus dezacordul față de aplicarea forţei asupra protestatrilor.
Cunosc cât de puţin firea militarului de carieră şi îmi vine greu să cred într-o implicare directă a armatei. După cum scrie generalul Troşin, unul din principalii protagonişti în cele două războaie cecene, mulţi generali şi ofiţeri (Vorobiov, Kondratiev, Kandalin…) au refuzat să conducă trupele spre capitala rebelă Groznâi. Printre aceştia se numără vestitul general Boris Gromov, fostul comandant al contingentului militar sovetic în Afganistan.
În august 1992, la Moscova, poziţia armatei a fost decisivă, puciul a picat. Ministru apărării mareşalul Iazov, membru al grupului de pucişti, înţelegând că s-a avântat într-o aventură, i-a ordonat adjunctului său, generalului Aculov, să plece cu „oamenii noştri” în piaţa Dzerjinski (sediul KGB-ului) şi să-l „liniştească” pe şeful securităţii, Kriucicov. „Ajunge cât a făcut!- i-a spus mareşalul. Vezi? Începe a-şi face de cap”. În Ucraina este puţin probabilă o alianţă între forţele armate şi partidul de guvernământ. Lecţia este însuşită, ca şi pentru o bună parte din ţările ex-sovietice. Scenariu cu o implicare directă (!) militară rusă în ţara vecină e puţin posibil, precum şi implicarea militarilor în reglări politice de partea partidului aflat la guvernare. Ucraina nu este Egipt.
Tulburările din capitala ucraineană nu mă lasă indiferent. Cu patruzeci de ani în urmă am studiat la liceul militar din Kiev. Soarta a făcut să revin de câteva ori în oraşul tinereţii, acolo unde am buni prieteni. Respect poporul ucrainean şi cultura acestuia. Zilele trecute am reacționat dur față de o persoană aflată nu demult pe Olimp-ul comuniştilor autohtoni. Tipul, precum bruneta pieptănată de la Pervîi canal, mă copleşise: fasciştii şi urmaşii lui Bandera poartă vina pentru Maidan, manifestanţii trebuie prin forţă să fie puşi la respect. Cu cât presiunea creşte, cu atât mai aparent devine caracterul acestei naţiuni. În toamna anului 2004, în centrul Kievului, după alegerile prezidenţiale, am întâlnit un cunoscut observator la alegeri din România. Ianucovici, pe atunci prim-ministru, câştigase. Colegul a povestit despre mai multe falsificări, fraude electorale şi reacţia nepăsătoare a alegătorilor la toate acestea. Mare a fost uimirea când, spre seară, în centrul oraşului se adunaseră cca. un milion de cetăţeni, urmând proteste. Rezultatele scrutinului au fost anulate și după o nouă rundă, alegerile sunt câştigate de Iuşcenco. Ucraineanul îţi dă găina din ogardă, însă îţi vine cu furca la poartă dacă i-ai furat-o. În cazul dat, eroul nostru o avea în ogradă, însă brusc, şmecherii i-au dus-o de sub nas. A urmat reacţia. Pe eroul nostru mai puţin îl interesează alte amănunte.
Pentru Putin, aflat la al treilea mandat prezidenţial, crearea unei noi uniuni euro-asiatice, un fel de URSS, este principala prioritate. În martie trebuie să se „nască” proiectul unui acord. Vara, Lucaşenco, Nazarbaiev şi Putin ar trebui să-l semneze. Era binevenit și Ianucovici. Aici – vorba moldovanului – e cozul! În ianuarie 2015, acordul ar întra în vigoare. Omul presupune, însă Dumnezeu dispune. Liderii belarus şi cazah se arată nemulţumiţi că se depăşesc parametrii unei Uniuni Vamale (constituirea pieței comune cu libera circulație a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor). Este impusă o uniune politico-militară cu paza frontierelor, apărare și securitate, reguli comune în sănătate, educație, știință, cultură, asistență juridică în cauzele civile, penale și administrative. De aici şi acest exces de zel al unor politicieni şovini, acoliţi ai acestora, a coloanei a cincea, inclusiv şi la noi.
În cosecinţă, declaraţiile provoactoare ale politicienilor ruşi denotă nu doar o lipsă de bun simţ, dar mai mult faptul că ceva nu e în regulă cu diplomaţia şi politica externă. Kremlinul cu acţiunile sale căleşte oţelulul în afara frontierilor. Politica stângace şi nechibzuită de sucire a mâinilor Ucrainei, Georgiei şi Republicii Moldova, îi distanţează pe partenerii regionali şi mai departe de Uniunile Vamală şi cea Euro-Asiatică, Organizaţia Tratatul de Securitate Colectivă, fac imposibilă restabilirea influenţei Moscovei în sud-estul fostei URSS. Maidanul este o dovadă că în aspect naţional timpul partidei proruse din aceste ţări, care ştiu nuanţele culorilor cerului gurii lui Rogozin şi Jirinovski, trece. Se referă nu doar la echipa din Doneţk venită la putere în Ucraina, dar şi la „ patrioţii noştri”, cei din Tiraspol şi Comrat.
Andrei Covrig, colonel în rezervă
