Regiunea pro-rusă ruptă din Republica Moldova ar putea fi un exemplu în ceea ce priveşte direcţia în care se îndreaptă unele părţi ale Ucrainei, pe măsură ce cresc tensiunile, notează Andrew Connely într-un material publicat de Al Jazeera.
În timp ce criza politică din Crimeea se adânceşte pe fondul posibilităţii ca regiunea să fie alipită Rusiei în urma referendumului care se întrevede, este uşor de observat un alt gest al unei republici post-sovietice la adresa vestului şi la potenţialul punct de aprindere care vine de la propria regiune rusofilă neliniştită.
Comparativ cu Ucraina, Republica Moldova a scăpat ieftin după ieşirea din sfera de influenţă a Moscovei. Când preşedintele ucrainean deportat Victor Ianukovici a refuzat să semneze acordul de asociere cu Uniuniea Europeană în noiembrie 2013, pe străzile din Kiev au erupt revolte mortale. Reacţionând la guvernul pro-european nou instalat în Ucraina, preşedintele rus Vladimir Putin a trimis armata rusă pentru a anexa Crimeea. Oricum, Republica Moldova nu a văzut trupele ruseşti intrând pe teritoriul său; erau deja acolo de peste 20 de ani.
Rusia, în ciuda încercărilor de a atrage unele dintre fostele sale state satelit, cum ar fi Belarus sau Kazahstan, într-o „Uniune Eurasiatică”, Republica Moldova, a cărei economie depinde foarte mult de agricultură şi de bani expediaţi de emigranţi, a pavat calea către întărirea legăturilor cu Bruxelles. Rusia a suspendat la timp importurile de vinuri moldoveneşti (chipurile în temeiul calităţii slabe). Vicepremierul rus Dimitri Rogozin a avertizat oficial: „Sper că nu veţi îngheţa”, făcând misterios aluzie la dependenţa ţării de gazul rusesc, care ar putea fi pusă în pericol.
O asemenea mişcare îndrăzneaţă din partea coaliţiei guvernamentale pro-vestice a Moldovei ar putea fi văzută ca progresivă pentru mica naţiune formată din 3,5 milioane de locuitori, aflată între România şi Ucraina, care, în 2001, a devenit faimoasă ca primul stat post-sovietic care a reales un guvern comunist.Republica Moldova, oricum, trece printr-o dispută teritorială colocotitoare, care a accentuat planurile Crimeei de succesiune în Ucraina.
Investiţii ruseşti
În est, la doar 60 de kilometri de capitala Republicii Moldovei, Chişinău, pe un drum denivelat accesibil doar cu marshrutka (maxi-taxi) şi acompaniat de muzică pop rusească urlătoare, apar întâmplător autorităţile de graniţă, împodobite cu dungile roşii şi verzi ale steagului Transnistriei.
Transnistria are propriile paşapoarte, monedă şi plăcuţe de înmatriculare auto, care nu sunt recunoscute de vasta majoritate a ţărilor lumii. Republica Moldova consideră că Transnistria este teritoriu ocupat, un stat gangster cultivat de Rusia, care reprezită un risc la adresa securităţii sale naţionale.
Dar rezidenţii din capitala Tiraspol, cum este vânzătoarea Nadia, nu sunt de acord. „Viaţa de aici este mai bună decât în Republica Moldova. Rusia investeşte o gramadă de bani în spitale, gradiniţe şi alte tipuri de infrastructură. Ar fi bine să fim independenţi, dar dacă ne-am uni cu Rusia ar fi şi mai bine, cum e Crimeea.”
Nadia stă mândră în faţa rafturilor cu sticle strălucitoare de coniac transnistrean, la mare căutare în Comunitatea Statelor Independente (CSI) şi mai departe. Produs de uriaşa fabrică Kvint din Tiraspol din 1897, o mare sursă de locuri de muncă şi singurul antidot la adresa criticilor care descriu regiunea ca doar o legătură pentru contrabandă. Deşi provine dintr-un stat nerecunoscut, este exportat în cantităţi mari în Europa, iar combinaţia dintre tăria sa şi preţ (un litru cumpărat local costă în jur de 5 dolari – 20 RON) trezeşte spiritele vesele, deşi Nadia este mai puţin încântată să aducă în discuţie legături mai strânse cu vestul. Întrebată dacă se poate gândi la orice beneficii pe care Uniunea Europeană ar putea să le aducă, răspunsul este un emfatic „niet”.
Un vând rece împrăştie norii de praf pe străzi denumite în onoarea unor muncitori în fabrica cu producţie socialistă. Autorităţile transnistrene nu agreează jurnaliştii, aşa că eventualii reporteri trebuie să se pitească prin curţi, printre blocurile din era sovietică care stau să cadă, pentru a evita atenţia omniprezentului KGB, un serviciu de spionaj care nu s-a deranjat să-şi schimbe numele după căderea Uniunii Sovietice.
„Pace şi stabilitate”
Plimbându-şi câinele pe un fost teren de baschet cucerit de buruieni, pensionarii Vasile şi Elena ţin mai puţin la doctrină. Trimişi în Transnistria din Rusia în timpuri sovietice ca muncitori la calea ferată, şi-au trăit cea mai mare parte a vieţilor aici.
„Cum am putea să fim parte din Rusia, când nici nu avem graniţă cu ei? Cel puţin Crimeea este lângă ei, aşa că e mai uşor, ca Abhazia şi Oseţia de Sud”, spune Vasile despre cele două regiuni desprinse din nordul Georgiei, finanţate în mod similar de Rusia. Ambele entităţi au cvasi-ambasade la Tiraspol, probabil din solidaritate mai mult decât cu vreun scop practic.
„Vrem să intrăm în orice sistem care ne oferă pace şi stabilitate, chiar şi cu România, deşi tot ce vrem este ca drepturile minorităţilor, cum suntem noi, vorbitori de rusă, să fie respectate”, spune Vasile.
Moldovenii erau odată uniţi şi se identificau cu România datorită legăturilor lingvistice. După al Doilea Război Mondial, mulţi ruşi şi ucraineni au fost deportaţi în regiunile estice industrializate de către Uniunea Sovietică şi, prin urmare, comunităţile vorbitoare de rusă s-au întins.
În urma despărţirii de URSS, Transnistria, speriată de naţionalismul în creştere a majorităţii vorbitoare de limbă română, şi-a declarat independenţa pe fondul unui război civil sângeros, în timp ce Chişinăul încerca să menţină controlul teritoriului. În timpul conflictului, Transnistria a fost susţinută masiv de Rusia, ca şi astăzi, când în jur de 1.500 de soldaţi ruşi au rămas pe poziţii, chipurile ca trupe de menţinere a păcii şi pentru a proteja stocurile de arme sovietice.
Cu perspectiva iminentă de alipire a Crimeei în urma votului în controversatul referendul, există preocupări în creştere că Rusia va folosi Transnistria într-o manieră similară pentru a-şi cristaliza influenţa în Europa.
„Dacă Republica Moldova semnează acordul anul acesta, ne putem aştepta la o destabilizare aici”, a declarat cu precauţie un diplomat european la Chişinău.
„Precedent îngrijorător”
Serghei Pirojkov, ambasadorul Ucrainei în Moldova, ţine sub supraveghere Transnistria. Mizele sunt mari. O mişcare din partea statului renegat de a se alipi Federaţiei Ruse ar însemna o şi mai mare izolare georafică a Ucrainei de Europa.
„Potrivit datelor noastre, suspectăm că pe teritoriul regiunii transnistrene, trupele militare ruseşti au recrutat activişti care să fie trimişi la Odessa pentru a participa la revolte, în vederea destabilizării regiunii”, a declarat Pirojkov pentru Al Jazeera. „Se stabileşte un precedent îngrijorător.”
Înapoi la Tiraspol, Cristina, profesoară de sociologie, vede un viitor mai strălucitor pentru est.
„Avem un statut politic incert, motiv pentru care ar trebui să ne alăturăm uniunii vamale, pentru a obţine un avantaj mai mare, mai ales având în vedere că avem mai multe legături de sânge şi mult mai multe lucruri în comun cu Rusia”, spune ea. „Republica Moldova are o mentalitate rurală şi ei nu ştiu cine vor să fie, cel puţin transnistrenii au o identitate clară.”
Suvenirurile sovietice întreţinute şi preudo-statul breloc nu ar trebui să distragă de la faptul că pentru mulţi, cum ar fi studentul stabilit acum la Chişinău, Feodor, viaţa ca transnistrean înseamnă un chin. Deşi salariile sun parţial mai mari decât în Republica Moldova, iar Rusia subvenţionează facturile, oportunităţile pentru tineri sunt mici. Regiunea se confruntă cu un exod al tinerilor, care lasă în urmă o populaţie îmbătrânită, adesea nostalgică după trecutul pe care îl întruchipează Transnistria.
„Dacă mergi la facultate în Tiraspol, diploma nu este recunoscută de nicio ţară, cu excepţia Rusiei, deci cum ai putea găsi un loc de muncă în altă parte?” spune Feodor. „Uneori moldovenii mă critică şi spun că sunt separatist, dar eu nu am avut nicio legătură cu toate astea, sunt acţiunile guvernului meu. Această obsesie cu independenţa este principala noastră problemă. Ţara mea nu este independentă, dacă ar fi fost, nu aş fi fost forţat să vin aici.”
