Evenimentele de la Chişinău din 7 aprilie 2009 au primit porecla nemeritată de „revoluţia Twitter”. Nu este clar cum şi de unde a apărut această catalogare aproape calomnioasă. Twitter e un site unde se schimbă replici de cel mult câteva cuvinte. Evenimentele de la Chişinău nu au avut loc în spaţiul virtual, au fost cât se poate de reale. Tinerii bătuţi, oamenii ridicaţi de pe stradă şi reţinuţi fără mandate de arestare, bătăile din arest – toate au fost reale. La fel de reali au fost şi morţii, cei care au decedat în urma loviturilor primite. Nimic din toate acestea nu a avut de-a face cu Twitter. Tastaţi într-un browser www.twitter.com şi vedeţi ce apare, dacă iese la iveală vreo revoluţie.
Twitter a fost un mijloc de comunicare pentru evenimentele din 7 aprilie 2009. Dar în aceeaşi măsură şi SMS-urile de pe telefoanele mobile au fost un mijloc de comunicare – şi probabil că există mai multe telefoane mobile în Chişinău decât conexiuni la internet. Însă nimeni nu a numit evenimentele din 7 aprilie 2009 „revoluţia SMS”. Denumirea de „revoluţia Twitter” este cumva degradantă pentru cei care au suferit abuzurile forţelor de ordine. Revoluţia a fost făcută de oameni, nu de mijloacele de comunicare.
Iar represiunea extrajudiciară de după 7 aprilie 2009 nu a fost virtuală. Aşa cum manifestaţiile de stradă – laolaltă cu violenţele şi incendierile – au fost comise de oameni, tot aşa şi represiunea a fost planificată, ordonată şi dusă la îndeplinire de alţi oameni. În mod ciudat sunt cunoscuţi cei care au avut de suferit, dar a rămas neclar cine este responsabil de aceste încălcări ale legii. Nişte oameni necunoscuţi, ieşiţi în stradă şi ajunşi apoi la arest – în cele mai multe cazuri în mod ilegal – au devenit brusc cunoscuţi. Se ştie cine au fost cei bătuţi, au fost făcute liste cu ei. Nu se ştie cine i-a bătut – iar aici este vorba de angajaţi ai statului, de poliţişti, de judecători, de procurori – de oameni politici care exercitau anumite funcţii la data de 7 aprilie 2009. Tocmai aceste nume, care ar fi cel mai uşor de identificat, au rămas până acum în penumbră. Se bănuieşte, se presupune – a existat chiar şi o comisie parlamentară! – dar nu este nimic clar.
În decursul anului 2009 (şi ceva mai puţin, din ce în ce mai puţin în 2010) am văzut la televiziuni şi prin ziare imagini a patru oameni politici care denunţau abuzurile şi torturile de după 7 aprilie 2009. Una din promisiunile electorale era identificarea celor responsabili şi aducerea lor în faţa justiţiei. Erau arătate imagini cu corpuri deformate de bătăi, ziarele se întreceau în a culege mărturii ale victimelor. Şefii de partide promiteau dreptate. Revoluţia Twitter promitea să iasă din faza virtuală şi să intre în faza urmăririi penale. Oamenii au mers la vot cu încredere, aşteptând ca cele promise să fie duse la îndeplinire. Din păcate, nu a fost să fie. O vorbă mai veche spune că peştele de la cap se împute şi de la coadă se curăţă. Ancheta putea merge simplu: de la poliţiştii surprinşi în imagini că bat oameni. Ei puteau spune de la cine au primit ordin – şi tot aşa în sus, pe scară ierarhică, până la cel care a dat porunca. Însă această anchetă a rămas în suspensie pe termen nedeterminat. Revoluţia a fost adevărată, represiunea rămâne deocamdată virtuală.
Sursa: Timpul
Foto: Radu Ştefan
