Istoria neamului Micleuşenilor, timp de trei generaţii, a fost expusă de jurnalistul Dumitru Bădiţa într-un episod din seria de documentare „Spre Vest, spre Ţara Mamă”. Episodul, proiectat recent la Clubul Ţăranului Român, a fost completat cu informaţii noi de doctorul Constatantin Micleuşanu şi de fiul său, scriitorul Mitoş Micleuşanu.
„M-am bucurat că a existat această iniţiativă şi a apărut acest film, această serie, de fapt”, spune Mitoş. „Ce am vazut pe ecran este reuşit şi mi-a plăcut”, spune şi tatăl său.
Mitoş Micleuşanu a încercat să explice unul dintre cele mai mediatizate clişee din România depre românii din Republica Moldova – basarabenii ne vor pentru că vor sa intre în Uniunea Europeană.
„Sunt şi tabere care au o mentalitate diferită şi percep lucrurile aşa cum au fost setaţi. S-au creat nişte tensiuni în timp şi s-a lucrat la aceste tensiuni, legate de modul de percepţie”, spune Mitoş.
„Înainte de a veni în România nu exista o părere de mijloc, echilibrată, eram fie idealişti şi vedeam România ca pe un orizont frumos, era o perspectivă – a şi rămas o perspectivă – sau era o părere că românii sunt fascişti, caracteristică propagandei ruseşti”, mai spune Mitoş Micleuşanu.
Românii reproşează frecvent fraţilor mai mici de peste Prut că nu sunt interesaţi de unirea cu România pentru se simt mai apropiaţi de ruşi, însă Constantin Micleuşanu explică şi de unde pleacă acest clişeu şi de ce există încă vorbitori de limbă rusă în Republica Moldova.
„Am realizat cu ceva timp în urmă că am fost cobai într-un experiment grandios. Cobai au fost părinţii, am fost noi, parţial copiii noştri; cobai suntem şi astăzi, pentru că sistemul n-a murit, se simte. În URSS existau instituţii de cercetare în ceea ce priveşte psihologia maselor, care lucrau asupra modalităţii de modificare a psihologiei maselor în sânul minorităţilor naţionale”, spune doctorul.
Educaţia în familia Micleuşanu
În Basarabia sovietică apropierea de România se pedepsea cu izolare, deportare, eticheta de „duşman al poporului”, iar părinţii îşi educau copiii cum credeau că este mai sigur pentru ei. „Taică-miu nu avea posibilitatea să-mi planteze mie românismul, dragostea de ţara românească sau de idealurile româneşti, nu îndrăznea, era prea periculos să faci asta. Trebuia să taci, altfel riscai să fii dus din locurile natale. Dar el făcea nişte gesturi, eu le-aş numi un beculeţ care era plantat undeva în buzunar, iar beculeţul cela era acolo, dar nu lumina”, spune Constatntin Micleuşanu.
„Taică-miu a fost caporal în armata română, serviciul militar şi l-a făcut în Curtea de Argeş, a luptat în război. Când vorbea despre Curtea de Argeş întotdeauna avea o mină romantică, se uita aşa în zare şi zâmbea. Ăsta a fost beculeţul cela în buzunar, eu am înţeles că-i ceva deosebit sau ceva mai puţin accesibil pentru mine”, îşi aminteşte doctorul, cu lacrimi în ochi.
„Alt beculeţ a fost că aveam acasă un căţel, draguţ pentru noi, şi taică-miu i-a pus un nume, Mureş. Noi nu ştiam ce înseamnă Mureş, nouă ne era contraindicat să ştim, sistemul ne-a interzis. Nu exista România, nu exista Mureş, nu exista Curtea de Argeş.”
Viaţa românilor în URSS
„Viaţa era împletită cu viaţa ruşilor, am convieţuit bine”, spune el, menţionând că gesturile făcute de tatăl său au avut efect abia când după 30 de ani, „într-atât de bine s-a lucrat, deşi eu aveam nişte studii, nu eram cineva de pe trotuar”.
„Era o lege, probabil şi scrisă. Dacă nimereai în listă, ca duşman al poporului, una din posibilităţile de a te salva era să te căsătoreşti cu o rusoaică sau cu un rus. Exemple din astea sunt nenumărate, când oamneii se salvau în aşa mod din ghearele securităţii”, explică doctorul Micleuşanu felul în care funcţiona sistemul sovietic pentru a distruge rădăcinile tovarăşilor ne-ruşi.
„Pionier nu am fost, nici şoim al patriei, care se numea octombrel. Nu am fost pentru că taică-miu mi-a spus: ‘Dacă te văd pionier, cu aia la gât, cu aia la gât te sufoc şi am terminat’. Eu eram şi fricos şi am evitat cumva, dincolo de faptul că eram şi năstruşnic şi nu prea meritam să fiu pionier, că am fost şi exclus din şcoală. Nu am fost acceptat ca pionier”, spune Constantin Micleuşanu.
Studiile şi inclusiv aproape 30 de ani de activitate în medicină le-a făcut în limba rusă. Cu pacienţii vorbea în limba română, apoi era nevoit să traduc în actele oficiale.
Prima dată când s-a aprins beculeţul plantat de tatăl său a fost în 1988, când au început discuţiile în Republica Moldova despre grafie latină, alfabet, limba română. Când au apărut în presă cu cerinţe din partea maselor, unul din secretarii comitetului central al Partidului Comunist a zis ‘Niet’. „Atunci s-a aprins, adică de ce ‘Niet’?. Apoi a durat ani de zile, când n-am mai coborât de pe baricade. Uitasem şi de familie, uitasem şi de copii”, îşi aminteşte doctorul.
„Când a fost declarată independenţa Republicii Moldova, nouă pe baricade ni s-a spus că ăşia vor reveni şi ne-or lua cu asalt parlamentul. Am dormit acolo sub pereţii parlamentului cu bâta sub cap. E comic acum, când stai şi te gândeşti, să aperi cu bâtele în faţa potenţialilor care veneau să atace. Eram înflăcăraţi la maxim. Când au declarat găgăuzii, în ’90 în octombrie, că ne rup o parte din Republica Moldova şi când a fost lansată chemarea ‘Săriţi la apărarea integrităţii Republicii Moldova’, am şi sărit în autobuz. 40-50 de autobuze pline, din nou cu bâte. Am poze din ziare, de atunci. Am fost comandant de pluton.”
„De la Urşii Albi, în Crimeea”, de Constantin Micleuşanu
În 1971 îmi făcusem o parte din activitatea mea medicală şi puterea sovietică a găsit de cuviinţă să mă mobilizeze în armata sovietică, în serviciul activ. Am fost chemat la discuţii cu comandanţii districtului militar Odesa. Eu mă comportam ca un civil, inclusiv când m-am dus la discuţii cu generalul.
-Cum priviţi perspectiva? întreabă generalul.
-Domn’ general, cam în contradicţie cu planurile mele de viitor.
Când a început să urle generalul, când a început să sară în sus.
-Tu ascultă, mă tâmpitu dracu. Ăsta care să servească patria, el intră în contradicţie. Maior! îl cheamă pe maior din coridor. Ăsta, la Urşii Albi, la oceanul îngheţat de nord. Acolo în vârf, eu o să verific personal. Ieşi afară!
Maiorul tremura aşa.
-Bă, eşti nebun, tu îţi dai seama, ăsta e generalul, cum îţi permiţi tu, spune maiorul.
-Am vorbit ca cu un om, ce dracu. Mai văzusem generali, nu era prima dată.
-Găteşte cojocul, te duci dracu la urşii albi, spune maiorul.
Ne-am urcat în maşină să mergem acasă. Pe drum îmi zice:
-Bă tu chiar eşti nebun, tu ştii ce înseamnă la Urşii Albi? Te-ai băgat acolo sub gheţurile celea veşnice, de acolo mai ieşi, nu se ştie. Te bagă în nişte instalaţii din astea atomice şi îţi vine numai numele de acolo. Hai să faci cumva să scapi. Uite ce faci. Ai maşină de salvare?
Eu aveam conduceam un spital, cu sute de subordonaţi.
-Am.
-Pui pe salvarea ceea un butoi cu 300 de litri de vin bun, din cela gros, care se întinde. Pui pe salvarea ceea un porc tăiat. Pui un butoi cu brânză de oi. Tai vreo 50 de găini, vreo 50 de curci. Le-ncarci şi faci o treabă. Tu le pregăteşti şi mă anunţi.
Le-am pregătit şi am plecat la Odesa, acolo era cartierul general. Când am ajuns la Odesa a ieşit santinela, ne-a dat jos, şoferul la volan, maşina a intrat în citadelă, care avea garduri de 4 metri. Peste 10 minute a ieşit maşina goală, ne-am urcat şi m-am dus acasă să aştept hotărârea. Peste o săptămână decizia comandantului a fost „locotenentul direcţionat în dispoziţia comandantului unităţii militare Bahcisarai, regiunea Crimeea”. De la Urşii Albi, cu porcul în salvare, am ajuns la cel mai călduţ loc.
Generalul cela, după ani şi ani, a devenit ministrul Apărării în Uniunea Sovietică.
