Am urmărit online vizita vicepreşedintelui Statelor Unite ale Americii la Chişinău, Joe Biden, şi am observat mai multe lucruri pe care nu m-am grăbit să le notez pe hârtie din cauza volumului mare de idei, fraze şi observaţii pescuite cu ochiul din presă şi reţele sociale, dar şi din cauza letargiei intelectuale în care m-am pomenit la începutul lunii martie. Am aşteptat să văd cum bolborosesc pe sub nas ruşii, am aşteptat să văd cum se zvârcolesc transnistrenii, am aşteptat să văd cât va dura aprecierea procesului de astupare a gropilor din Chişinău… .
Dimineaţa în care vicepreşedintele Statelor Unite ale Americii păşea ferm pe covorul roşu în aeroportul din Chişinău, începuse la moldoveni cu lamentări de genul: că nu suntem băgaţi în seamă, că suntem prea băgaţi în seamă, că nu ne onorează nimeni cu prezenţa capitala, că ne onorează prea mulţi oficiali de rang înalt cu prezenţa, că guvernul nu lucrează, că guvernul lucrează prea mult, că nu investim îndeajuns în promovarea unei imagini pozitive în exterior, că avem cheltuieli prea mari şi tot aşa. Văicăreli politice şi of-uri post- şi pre-electorale… .
Nu ştiu cum voi, dar eu mă tot întreb, dacă Joe Biden ar fi vizitat Tbilisi, spre exemplu, georgienii s-ar fi plans la fel de mult? Eu una nu prea cred… .
Să revenim, însă, la evenimentul, tratat ca o binecuvântare de membrii AIE şi ca un blestem de cetăţeanul de rând, complexat de sărăcia-i lucie, care nu mai are niciun dram de încredere în cel căruia i-a oferit de ne-bună voie şi silit de circumstanţe să aleagă mai puţin rău din mai puţin periculos. Nu avem dreptul să ne judecăm concetăţenii. Trăim de la alegeri până la alegeri, fără să avem parte de prea multe explicaţii, fără să le cerem, fără să ne impunem, fără să întrebăm de ce e bine că a venit Biden la Chişinău. Ştim una şi bună: şineva a sî plăteascî factura şi mătincî aşel şineva tot eu a sî şiu! Aşa cî mai ghini stăte acasî Biden!. Dumnezeu a sî ni pedepsascî cî am făcut conţert în zi de post … .
Pe el, pe cetăţeanul important doar în ziua alegerii, nu-l interesează semnalele emise de gura americanului. A contat prea puţin că Joe Biden a vorbit despre libertate, a contat prea puţin că în sfârşit cineva nu mai bagă o rezoluţie Moldovei pentru încălcarea drepturilor omului, atunci când ni se adresează, a contat prea puţin că cineva aprecia gestul nostru ruşinat de a afla adevărul, a contat prea puţin că cineva ne consideră parte a Europei şi nu parte a perimetrului acesteia. Putea să vină şi nici să nu se adreseze mulţimii, putea să plece şi fără să ne mintă că Natalie Portman are origini “moldoveneşti”. Putea să-şi ia lada cu sticle cu vin alese şi să plece fără să ne bată peste umăr în semn de susţinere. Au mai făcut-o şi alţii. Probabil aşa ne-am fi simţit mai comod. Nu suntem obişnuiţi cu băgatul în seama, cu vorba bună. La noi cel mai bine funcţionează sintagma: bei svoih ştob ciujîe boialisi! Şi uite aşa ne-am obişnuit să fim biciuţi şi mânaţi în direcţii greşite, încât atunci când cineva ne spune că avem ochi frumoşi care trebuie arătaţi lumii, noi ne lungim şi mai mult genele, acoperindu-ne nu doar ochii, ci şi gura cu ele.
Acum l-aş întreba pe concetăţeanul meu dacă a înţeles că semnalele emise prin vocea americanului încurajau oficialii europeni să fie şi în continuare cu ochii pe elevul silitor al Parteneriatului Estic (bănuiesc că aici mulţi dintre noi nici nu ar întreba ce e aia Parteneriat Estic, chiar dacă nu ar şti, şi asta deoarece nouă nu ne place să fim numiţi proşti, atunci când, de fapt, suntem doar ignoranţi), a înţeles, oare, că cineva vroia să ne trezească din nostalgia trecutului (minciuna e dulce, iar noi am avut un trecut comunist foarte dulce) şi ne spunea că singura noastră şansă de a trăi mai bine este prin depunerea unui efort maxim în reformare a economiei, de unde vom primi resursele necesare pentru a ne susţine proiectele politice, a înţeles el, oare, că suntem parte a unei regiuni mult prea importante şi pentru care se dă o luptă crâncenă, a înţeles el, oare, că ucrainenii ne invidiază şi e posibil să ne urmeze vectorul de integrare europeană, numai să nu ne lase să beneficiem singuri de avantajele calităţii de stat membru al Uniunii Europene, am înţeles noi oare că “faceţi ca Georgia, nu ca Ucraina” a fost mesajul subliminal al discursului (georgienii şi-au asimilat mult mai eficient lecţia de democratizare şi chiar dacă există disensiuni interne; sunt de părere că la Tbilisi lupta dintre opoziţie şi guvernare este mult mai sănătoasă decât la Kiev sau la Chişinău), a înţeles el, oare, că vinul Abhaz nu e bine primit de Rospotrebnadzor şi nu gel Georgian, a înţeles el, oare, că este momentul cel mai potrivit să se trezească şi să acţioneze în interes propriu, a înţeles el, oare, că vizibilitatea pe care ne-a oferit-o această vizită trebuie valorificată în cel mai scurt timp, a înţeles el, oare, că lamentarea noastră pe chestii minore gen gropi şi ceai lucrează împotriva noastră, a înţeles el, oare, că nu are încredere în politician, dar îi dă votul său?
Mă tem că nu am înţeles nimic! Pentru noi responsabilizarea autorităţilor înseamnă doar să cerem de la cei care guvernează să ne spună din contul cui au fost astupate gropile de la aeroport până în scuarul Teatrului de Operă şi Balet, fără a ne gândi că puteam să cerem astuparea acestora până dincolo de parcul Alunelul şi am mai înţeles că trebuie să ne intereseze “şini o plătit pintru ceai şi plăşinti?”
Foto: Alexandru Musteaţă
