Trebuie să recunosc că despre subiectul recensământului de mult timp mi-am tot propus să scriu, îmi tot adunam în minte argumente, contraargumente mai mult sau mai puțin relevante, cu tot felul de date istorico-lingvistice, însă tot ezitam să le încheg de teamă să nu par ridicolă sau depășită de situație. Și, după ce am vorbit cu mama mea la telefon, inclusiv pe subiectul acestei numărători naționale, am simțit că imi curg gânduri, retrăiesc amintiri și povești auzite de la oameni apropiați pe care vreau să le împart fără nici o ezitare.
***Unchiul tatălui meu a fost primar pe vremea României Mari (1918-1944) sau cum eram învățați în scoala din RSSM până în 1989– „pe vremea jugului burghezo-moșieresc român”. Odată cu venirea rușilor, cei care au fost mai pricopsiți de pe vremea românilor și care nu au îmbrățisat cu mult drag noua orânduire, au fost declarați peste noapte “culaci” (chiaburi) și duși hăt departe în Siberia. A fost și cazul unchiului meu, care s-a trezit în 1947 împreună cu nevasta-sa în regiunea Kurgan din munții Ural. Gospodari din fire, au încropit o mică gospodărie acolo și au supraviețuit, iar prin anii 60 s-au întors înapoi în satul de baștină. Din casa care au avut-o, sovieticii au transformat-o în dispensar, iar lor li s-a permis să se aciueze în fostul lor grajd de cai. Nu s-au putut adapta la noua lor condiție socială și la scurt timp s-au prăpădit de “inimă rea”…
***În 1986 ne-am trezit în curte cu un oaspete neașteptat, tocmai de la Cernăuți – un fost camarad de armată a tatălui meu. Au fost înrolați în armata sovietică și în 1969 au fost decantați în Cehoslovacia și de atunci și-au jurat ca peste 10-15 ani să se caute. Eu curioasă de fire, dealtfel ca orice copil, trăgeam cu urechea să aud despre ce vorbesc. În primul rând mi se părea ciudat că are un altfel de accent (în timp, însă, mi-am dat seama că vorbea perfect românește), spre deosebire de noi care eram mai „alterați” lingvistic. Au stat două zile și două nopți la povești, iar eu am descoperit un mare „secret” și anume – că noi, moldovenii din RSSM, suntem, de fapt români și că limba noastă este română, doar că așa ne-au rebotezat rușii după “eliberarea” din 1944. Mândră că am aflat lucruri noi, altele decât cele scrise în manualele de la școală, am prezentat la ora de geografie informații „inedite”, aflate pe furiș. Profesorul de geografie, era secretar de partid în sat, marele nostru noroc a fost că acesta a fost coleg cu tata de clasă, însă oricum l-a chemat la sovietul sătesc (primărie) și l-a speriat de-a binelea, că dacă nu știe să-și educe plozii, ar putea ajunge în Siberia, după unchiu-său…
