Cel de-al doilea val de deportare în masă din RSSM, cunoscut sub denumirea codificată Operaţiunea „Sud”, și-a propus colectivizarea ţăranului liber basarabean, scrie Historia. La realizarea operaţiunii au participat 4.496 de persoane din grupurile operative (dintre care 484 din RSSM şi 4.012 trimise din alte republici unionale), 13.774 de soldaţi şi ofiţeri ai Ministerului Securităţii de Stat al RSSM, 24.705 activişti sovietici şi de partid. În total, 42.975 de executori. Au fost folosite 4.069 de camioane, dintre care 1.506 ale administraţiei locale şi 2.563 aduse de la Odesa.
Potrivit sursei citate, pregătirea deportării a început încă în toamna anului 1948, când ministrul de Interne al RSS Moldoveneşti, generalul Feodor Tutuşkin, a solicitat Moscovei discutarea chestiunii cu privire la exilarea chiaburimii din RSSM în regiunile îndepărtate ale URSS. Odată aprobată rugămintea, până în primăvara anului 1949 a urmat un schimb de scrisori şi coordonări între Chişinău şi Biroul Politic al Partidului Comunist (bolşevic) al URSS, acţiuni de întocmire a planului deportării, de precizare a numărului celor care urmau a fi exilaţi, de întocmire a dosarelor, alte detalii pentru desfăşurarea cu succes a operaţiunii.
Între timp, au fost emise două hotărâri ale Consiliului de Miniştri al RSSM. Prima, la 28 iunie 1949: „Cu privire la deportarea familiilor de chiaburi, foşti moşieri şi mari comercianţi”, iar cea de-a doua, la 30 iunie: „Cu privire la confiscarea şi comercializarea averii persoanelor deportate de pe teritoriul RSS Moldoveneşti şi răspunderea pentru delapidarea şi irosirea ei”. Potrivit celei de-a doua hotărâri, deportaţilor li s-a dat voie să ia cu sine haine şi alimente, până la 1.500 de kilograme.
SIBERIA DE GHEAŢĂ
La 2 iulie 1949, trimisul special la Chişinău, locţiitorul ministrului Securităţii de Stat al URSS, generalul Selivanovski, şi ministrul de Interne la RSSM, generalul Feodor Tutuşkin, au aprobat planul, staţiile de îmbarcare a deportaţilor din RSSM (25 la număr) şi staţiile de destinaţie. Planul prevedea formarea a 30 de eşaloane, cu un număr total de 1.798 de vagoane – dintre care 1.548 erau pentru deportaţi, celelalte pentru pază, lazareturi etc. -, care urmau a fi îndreptate în şase regiuni din Siberia şi Extremul Orient al URSS: Tiumen, Kurgan, Irkutsk, Cita, Republica Autonomă Bureato-Mongolă şi RSS Kazahstan.
Atât în procesul de deportare, cât şi ulterior, s-au constatat mai multe abuzuri comise de nkvd-işti şi securişti, dar şi de către activiştii de partid. În pofida unei paze stricte, în mai multe cazuri basarabenii au reuşit să evadeze. Totodată, s-au înregistrat cazuri de manifestare a simpatiei populaţiei faţă de deportaţi, au avut loc naşteri şi decese la staţiile de îmbarcare. Măsurile sporite de securitate nu i-au descurajat pe basarabeni să opună rezistenţă.