Iulian Gramațki: O altfel de generație, un altfel de unionism

Navigând zilele astea prin spațiul media din mult iubita noastră R.M., am dat peste următorul fragment, într-un articol semnat de Dumitru Spătaru: „Pe lîngă platforma „Acţiunea 2012”, apărută anterior şi care a reuşit să organizeze cîteva acţiuni de impact, care s-au deosebit radical de ceea ce făcuseră pînă atunci unioniştii în Moldova, mai nou a apărut Mişcarea civică „Tinerii Moldovei”, care promovează o abordare absolut nouă a ideii de unire. Aceşti tineri promovează destul de energic mesajul unionist prin metode noi pentru exponenţii acestui curent politic: sporturi publicitare care scot în evidenţă avantajele unirii Republicii Moldova cu România, caravane care cuprind sute de localităţi ale ţării, donaţii de carte românească, promovarea filmului românesc etc.”

Mi-a părut un gând interesant și, de aceea, am încercat să dezvolt ideea. Multe dintre persoanele mai în vârstă, când aud „unionism”, vizualizează imediat evenimentele tumultuoase din 1989-92 – Marea Adunare Națională, Constituirea și manifestările Frontului Popular, Războiul de pe Nistru… Probabil, eșecul celui din urmă a fost cauza unei dezamăgiri temporare în ideea unionistă; Mesajul a fost manipulat cu iscusință de către formatorii de opinie pro-ruși (încerc să folosesc un termen mai neutru decât „propagandiști”), care au indus subtil ideea precum că unioniștii, prin revendicările sale, ar fi provocat tensiuni interetnice și ar fi declanșat războiului de pe Nistru.

Garda veche a unioniștilor (veche în raport cu prezentul) – generația făuritoare a independenței Republicii Moldova – a fost, într-un fel, o generație de partizani. Ei erau apărătorii unei națiuni forțate să reziste în condiții ostile, în condiții al căror scop final era anihilarea acelei națiuni, mai întâi prin tăierea legăturilor cu țara de origine – România, iar apoi dizolvarea ei treptată în imensul „melting pot” sovietic. Chiar așa, pe umerii lor a căzut asigurarea dăinuirii culturii și a identității naționale – în măsura în care le permitea mecanismul autoritar și represiv al ideologiei sovietice. Deci, marea preocupare a lor – a „vechilor” unioniști – a fost mai întâi supraviețuirea, iar apoi repunerea în drepturi a limbii, culturii și civilizaței românești, și eliberarea acesteia de sub dominația celei ruso-sovietice. Astfel, discursul unionist din perioada Renașterii Naționale a fost profund marcat de suferință, dușmanul principal al gărzii vechi fiind subjugarea națională, iar scopul final – eliberarea.

Acum, însă, a trecut timpul, s-au schimbat circumstanțele, și nu mai este oportun ca ideea unionistă să aibă același caracter militant precum în anii de prăbușire a Uniunii Sovietice. Astfel, ca țintă principală pe care „noul” unionism își propune s-o combată, locul subjugării a fost preluat de ignoranță, iar scopul final a devenit un trai mai bun. Am dobândit libertatea de exprimare; însă aceasta poate fi cu adevărat valorificată doar atunci când societatea este informată. Informarea, este, deci, arma de bază a noului unionism.

Citiți articolul integral în rețeaua Romanism.ro.