La nivel regional, politica externă a Rusiei se ramifică în această perioadă în practici soft power și hard power. Într-un exercițiu de imaginație divulgată, în prima ipostază îl vizualizăm pe președintele Vladimir Putin pe malul unui lac aflat la granița Rusiei cu Mongolia, cu pieptul gol, sărutând bărbătește o știucă de 21 de kilograme, pe care a pescuit-o în baza unei experiențe de invidiat, desigur, sau îl reperăm într-o rezervație naturală salvând o echipă de operatori de televiziune de atacul unui tigru siberian. Totodată, fostul colonel KGB demonstrează într-o fotografie la înaltă rezoluție că James Bond este o proiecție mai puțin rafinată de-a sa, într-o concentrare temeinică asupra unei ținte care nu ne este dezvăluită, dar pe care o putem ghici cu pupila dilatată de frică, purtând un costum cu o croială a cinematografiei americane a anilor ’40, aproape apretată, și testând o mitralieră semi-automată în interiorul unei clădiri de birouri ale unor arhitecți din Tula.
Nu ne vom concentra atenția asupra dezbaterii referitoare la criza din Ucraina, ci asupra exercitării puterii persuasive sau soft aplicate de statul rus în regiunea separatistă a Republicii Moldova. Reputația de jucător internațional și părinte protector (Maica Rusie) funcționează în raportul Moscovei cu liderii de la Tiraspol în sistem de retribuție. Rusia recompensează regiunea transnistreană pentru cumințenie, ascultare și loialitate prin ajutoare umanitare, prin asigurarea unor suplimente consistente pentru pensionari (chiar săptămâna aceasta Rusia a virat în contul separatiștilor 300 de milioane de ruble), prin furnizarea de gaz solicitând plată numai din partea Chișinăului, printr-o logică economică, așadar. Dar nu numai. Securitatea regiunii separatiste a Republicii Moldova este asigurată de Rusia prin menținerea forțelor militare, în ciuda obligațiilor internaționale pe care aceasta le are, invocate cu jumătate de gură de elita politică de la Chișinău.
Un instrument soft power pe care îl joacă Rusia prin intermediul Tiraspolului este asaltul continuu asupra celor opt instituții românești de învățământ din regiune: Liceul ,,Lucian Blaga” din Tiraspol, Liceul ,,Ştefan cel Mare şi Sfânt” din Grigoriopol, Liceul ,,Evrika” din Râbniţa, Liceul ,,Alexandru cel Bun” din Tighina”, Liceul ,,Mihai Eminescu” din Dubăsari, Gimnaziul din satul Roghi, Gimnaziul din Corjova şi Şcoala-internat din Tighina.