Din telegramele Wikileaks aflăm că una dintre cele mai mari spaime ale Ucrainei este reprezentată de o eventuală unire a R. Moldova cu România. Spaima oficialilor de la Kiev în legătură cu un astfel de eventual eveniment este în directă legătură cu prezenţa a aproape jumătate de milion de vorbitori de limbă română în Ucraina. O jumătate de milion de oameni care, deşi Kievul refuză să recunoască faptul, sunt lipsiţi de cele mai elementare drepturi prevăzute în toate tratatele internaţionale la care Ucraina este parte.
E adevărat, situaţia din nordul Bucovinei şi din Bugeac nu a ajuns la nivelul celei din Serbia sau Libia, dar se pare că oficialii ucraineni mizează pe factorul temporal. Între timp, ei limitează învăţământul în limba maternă al românilor de acolo, împiedică deschiderea de biserici, nenorocesc mass-media de limbă română, intimidează asociaţiile non-profit ce ar îndrăzni să sprijine limba română, păcălesc Consiliul Europei cu rapoarte mincinoase – toate, în speranţa că minoritatea românească va deveni din ce în ce mai mică.
În paralel cu acest etnocid desfăşurat în surdină, autorităţile ucrainene urlă ca din gură de şarpe, trăgând false semnale de alarmă asupra pericolului anexionist românesc. Pe principiul nazisto-comunist al minciunii devenite adevăr prin repetare continuă, ucrainenii scriu pe toate gardurile că România vrea să le ia Bugeacul şi Bucovina, că vrea să ocupe R. Moldova, iar orice solicitare pentru respectarea drepturilor minorităţii române e tratată ca un atac direct. Acest lucru la nivel de propagandă, pentru că oamenii serioşi din Ucraina, cum era adjunctul ministrului Apărării, Leonid Poliakov, recunosc că la Kiev nu există încredere în România, dar nu există nici temeri.
În presa românească de pe cele două maluri ale Prutului se subliniază deseori implicarea Rusiei în regiune şi este uitată aproape cu desăvârşire implicarea ucraineană. La fel cum este pierdut din vedere rolul preponderent al unor sovietici de origine ucraineană care, în 1924, au împins cu succes la crearea limbii moldoveneşti – după cum o dovedesc şi documentele publicate de istoricul Gheorghe Cojocaru. La Bucureşti, încă din perioada interbelică erau cunoscute pretenţiile ucrainene (fie că erau sovietice sau albgardiste) asupra unor teritorii locuite majoritar de români. Nu e nimic nou sub soare şi nici în istorie, dinspre Ucraina au venit necazuri asupra românilor încă din vremurile lui Vasile Lupu. Cât de viabilă ar fi structura Românova?
Încă de la denumire aceasta arată a invenţie slavă, un fel de Ruscraina, un nume oarecum fără sens, un amestec ciudat. Nu este de mirare că povestea a fost servită unui diplomat american. Se pare că nici oficialii ucraineni care au lansat ideea nu credeau prea mult în ea, dar, dacă era nevoie de ceva propagandă neagră, nu a mai contat minciuna gogonată. Ansamblul de tratate în care se găseşte angajată România în acest moment e bine cunoscut la Kiev, iar fumigenele diplomatice de genul Românova nu fac decât să amestece ideile în spaţiul public. România se va putea uni cu R. Moldova atunci când legăturile dintre oamenii de pe cele două maluri ale Prutului vor fi atât de strânse, încât tratatele internaţionale vor trebui să ţină seama de ele.
Sursa: Timpul
Foto: Info Prut/Iulia Modiga
