Se spunea cândva printre teoreticienii jurnalismului că dacă n-ai simţul invizibilităţii istorice, mai bine te apuci de geopolitică decât de reportaj. Adevăr longeviv care merge mână în mână şi cu o stare de fapt la fel de longevivă, cel puţin în malaxorul presei scrise româneşti – aceea că, la noi, reportajul autentic pare o specie aruncată de atât de mult timp la periferia jurnalismului, încât orice manifestare de vivacitate a sa trage după sine şi senzaţia de lume dispărută. Ei bine, în această ordine de sensuri, într-o inflaţie de noime dezaxate care confundă delirant şi uşor pervers reporterul de teren cu autorul de reportaj, volumul de reportaje semnat de Dumitru Bădiţa, Rute ocolitoare (Ed. Tracus Arte, 2014), vine ca o gură încurajatoare de aer proaspăt, cu efectul vintage al unei epoci în care a practica această specie era nu doar cea mai înaltă treaptă stilistică a conceptului camusian de istoric al clipei ori punctul de plenară percepţie literară al relevanţei jurnalistice, ci şi cel mai subtil, precis şi sensibil „seismograf al vieţii” pe care presa îl avea la dispoziţie, spre a relua una dintre celebrele formulări programatice ale lui Geo Bogza, acest Michael Jordan al istoriei reportajului în România.
În prefaţa cărţii, Radu Vancu fixează extrem de bine coordonatele tectonicii umaniste din recuzita jurnalistică a autorului: „Reactiv & empatic cu suferinţa ,,umiliţilor şi obidiţilor”, Bădiţa nu este astfel din vreo raţiune ideologică. Cu totul dimpotrivă, empatia lui este una non-ideologică, ba chiar ar fi nimerit s-o numesc post-ideologică. El reacţionează la umanitanatea oricui, atâta vreme cât aceasta există şi e bine individuată”. O replică cinematografică nimerită a acestei portretizări de „filosofie” reactivă ne-ar putea trimite la filmul A Man Without a Past al lui Aki Kaurismaki: „Totul este milă”. Asta practică cu intensitate tulburătoare şi cu o acută conştiinţă cvasi-testamentară a pierzaniei Dumitru Bădiţa în excepţionalele sale reportaje din Rute ocolitoare – mila. Pierzania este sentimentul invizibilităţii istorice, iar mila este deasupra rigorilor doctrinare, nu este nici de stânga, nici dreapta, mila este milă, adică singura formă veritabilă de ipostaziere a acelor momente unice de maximă vulnerabilitate a vieţii. N-ai darul milei, atunci nu vei putea în vecii vecilor să fii autor de reportaje. Simplu, simplu ca lovitura de ciocan în cui. „După cum tot dintr-o calitate umană derivă şi calitatea estetică a urechii lui Bădiţa; ceea ce vrea să spună că personajele lui vorbesc convingător pentru că Bădiţa ştie să le audă. Tot despre atenţie la celălalt e vorba şi aici, bineînţeles. Ba, uneori, atunci când nu-şi mai poate ţine în frâu empatia & participarea emoţională la subiect (fiindcă, e musai s-o spun, empatia lui Bădiţa e mereu temperată stilitistic de acea luciditate echilibrată despre care vorbeam), Bădiţa începe să vorbească el însuşi pe tonul şi cu stilistica personajelor lui”, mai spune Radu Vancu în prefaţă, situându-l pe Bădiţa într-o descendenţă a filigranului artistic şi a specificului umanist dominată, ca orizont statuar îndepărtat şi de prestigiu, de F. Brunea-Fox, acest Magic Johnson al istoriei reportajului în România. De asemenea, Vancu aduce în discuţie şi „sentimentul basarabean al fiinţei”, punându-ne astfel în faţa unui set extraordinar de reportaje scrise despre Republica Moldova în care găsim, expuse într-o vizibilitate radiologică, toate caracteristicile sus-menţionate. Două dintre reportaje au fost publicate şi în InfoPrut: Dr. Mircea Ciuhrii: fluturi şi românism şi Neamul Micleuşenilor. Bădiţa nu pătrunde în problematicile sociale, istorice şi politicie ale Republicii Moldova sau în felul basarabean de a fi cu marja cotrobăitului exotic prin detalii senzaţionale ori şablonarde. Nici vorbă! Jurnalistul-Bădiţa, dublat inseparabil de scriitorul-Bădiţa, pare a căuta angoasant o panoramare ambientală ultimativă a acelor indicii sociale, politice, culturale, sociologice, economice şi antropologice care să redea cu fidelitate tensionată şi cu riguroasă responsabilitate realitatea brută identitară şi ne-relativizantă din spatele a ceea ce prejudecăţile şi ignoranţa mediatică a statelor vecine lasă sau ar putea lăsa pradă nevăzutului în relaţia cu Basarabia, cu substanţa ei culturală şi cu drama ei istorică – totul condensat în destine de familie şi destine personale. Această minuţiozitate etică o găsim exprimată monumental nu doar în reportajele dedicate de Bădiţa Basarabiei (Dr. Mircea Ciuhrii: fluturi şi românism; O familie de basarabeni la Bucureşti; Din nou în Basarabia; Neamul Micleuşenilor; Întâlnire de familie; Pescarul de pe Nistru; Saga blănarilor), ci şi în cele din încremenirea necruţătoare a zonei Bărăganului, care alcătuiesc o altă temă predilectă a autorului. Însă mai există o impresie puternică legată de Basarabia: în fiecare caz de viaţă prezentat în carte, Dumitru Bădiţa caută febril şi un soi cifru magic. Un cifru magic aducător de un răspuns. De un răspuns important pentru Republica Moldova, aşa se simte. Un răspuns la ce întrebare? Ar putea fi chiar la întrebarea lui Marcello Mastroianni în Pasul suspendat al berzei, filmul din 1991 al lui Theo Angelopoulos, regizorul suprem al dezrădăcinării şi al ideii de graniţă: „Câte graniţe e nevoie să treacă un om ca să ajungă acasă?”
Impresionant amorsate epic, naratologic şi stilistic, Rute ocolitoare oferă şi măsura unui know-how spectaculos care îl poziţionează, la ora actuală, pe Dumitru Bădiţa printre ultimii adevăraţi mohicani ai acestei specii jurnalistice în presa scrisă. Să luăm şi o mostră: „Peisajul, iernatic, e compus din câteva linii prelungi şi suprafeţe albe punctate de tufişuri brune. Le cred amorţite, îngheţate complet, pe bufniţele din nucii de pe marginea şoselei, dar cum mă apropii de ele, cum îşi întind aripile, zboară sfidătoare şi se pierd în adâncimea albă a colinelor. Într-o vie, patru sperietori colorate în roşu şi verde, zdrenţuite, smotocite de rafalele de vânt. Culoare în vidul iernii nu mai aduce decât o staţie de autobuz mozaicată complet. Staţiile de autobuz mozaicate sunt nişte spelendori la drumul mare. Ar trebui introduse în patrimoniul UNESCO. În România, staţiile de autobuz în ceauşism erau nişte adăposturi hidoase, scrijleite cu vulgarităţi. Sistemul ar fi meritat să cadă numai din cauza acelor staţii dezolante. Dintr-o staţie viu colorată din Basarabia nu te dai plecat uşor. Laşi autobuzele să treacă şi rămâi să te uiţi fascinat ca în faţa unei opere de artă. E un decor de vis, unde probabil se sărută vara adolescenţii după ce coboară din autobuz. Sunt atât de frumoase şi de curate, încât ar putea adăposti o petrecere. Arată ca nişte păuni imenşi gata să-şi ia zborul”.
Bilanţul istovirilor rămâne cea mai semnificativă probă de umanitate trăită şi consumată până la capăt – acesta pare a fi ecoul acestor rute ocolitoare.
Autor: Liviu G. Stan, pentru InfoPrut
