Ziua marșului este cu-adevărat aniversarea mea. Este acea breșă în timp în care primesc cu bucurie îmbrățișări și le întorc cu drag, la capătul unui efort colectiv real, nu simulat, de informare si mobilizare despre piticul nostru pe creier: ,,Basarabia e România”.
Ziua marșului este premiul cu coroniță.
În 2009 și 2010 mă simțeam musafir la manifestațiile stradale, unul lăsat să strângă niscaiva platouri în pauzele dintre feluri. Scandam, cântam, fotografiam fără mari rigori. Începând cu 2011, ca organizator și responsabil de relația cu presa, m-am înșurubat într-o temelie a detaliilor, a responsabilității, a preciziei și a așteptărilor. Am întâmpinat jurnaliști, am strâns mâini cu reportofoane, camere video, foto, pixuri și agende, mâini ale unor avalanșe de interogații. Am scandat cu ochii spre ceilalți, am dat tonul, am încurajat, am alergat dintr-un capăt al coloanei până în celălalt și înapoi, am căutat unghiurile potrivite pentru cadre publicitare, am plecat înainte să se încheie totul pentru a se încheia asa cum trebuie, cu un comunicat de presă, ajutor de sertar pentru redacții. Începând cu 2011 nu a mai contat anul și ziua în care m-am născut pentru că ziua Marșului pentru Basarabia a devenit și ziua mea sărbătorită în stradă, între zeci de orașe. Pentru că participanții la marș poartă nume de localități și județe: Bârlad, Pitești, Sibiu, Balș, Vaslui, Suceava, Botoșani, Adjud, Craiova, Galați, Constanța, și așa mai departe. Piteștiuleeeee, mai la stânga în coloană, Piteștiuleeee, se strigă din față în răstimpuri. Adjuuuud, unde-i Vasluiu’, stați aproape!, și apoi se verifică mape, numărul de panglici tricolore, steagurile, tricourile cu mesaje, ora, cărțile de vizită, autorizația, discursurile, portavocile.
Anul acesta s-a remarcat față de cel anterior prin deschiderea extraordinară spre subiectul Republica Moldova. În contextul embargoului impus de ruși, al conflictului din Ucraina, al apropierii de Uniunea Europeană prin semnarea Acordului de Asociere, în an electoral, atât la București, cât și la Chișinău, Republica Moldova se spune des, tot mai des. Și cum să se spună altfel, dacă nu în exercițiul de imaginație al unui proiect național? Ideea Reunirii au captat-o politicienii din România ca impuls sau input din partea societății (în primă instanță civile) și au lansat-o în discursuri și apariții, contribuind la consolidarea ei ca temă curentă pe agenda publică. Sondajele de opinie efectuate în ultimul an în România indică o opțiune fermă pentru unirea cu Republica Moldova, iar în Republica Moldova, circa 52% din populație se declară favorabilă acestui proiect.
Dacă noi vrem și ei vor, atunci ce? Atunci Proclamația de la București.
,,Sub imboldul cărei idei noi ați organizat marșul de anul acesta?”, m-au întrebat jurnaliștii de la Digi ieri, în scuarul de lângă Parcul Kiseleff. ,,La finalul marșului vor fi enunțate punctele unei proclamații adresate membrilor Parlamentului României, Guvernului României și Primului Ministru, Președinției, tuturor candidaților înscriși în cursa pentru alegerile prezidențiale și reprezentanților instituțiilor mass-media, menite să asigure pe cale pașnică și democratică viitorul comun al românilor”, le-am răspuns.
Plusăm, în fiecare an plusăm.
Și în curând vom ieși în stradă nu pentru a solicita urgentarea procesului de Reunire, ci pentru a sărbători realizarea acestui act istoric, reparatoriu și de dezvoltare firească, demnă pentru populația de pe ambele maluri ale Prutului.
Oamenii de ieri sunt oamenii de mâine, cei activi, dedicați, sufletiști, implicit frumoși. Ne-am întâlnit toți la Marșul pentru Basarabia.
