Un rol important pentru descrierea, gîndirea şi înţelegerea actului politic îl au editorialele din ziare, scrise de o mînă de oameni cu pricepere în aranjarea cuvintelor – Petru Bogatu, Dmitrii Ciubaşenco, Constantin Tănase, Nicolae Negru, Nicolae Dabija. Mai sînt şi alţii, însă doar aceşti cinci jurnalişti au cîştigat pe parcursul anilor faima de editorialişti consacraţi, cuvîntul lor cîntărind destul de greu atunci cînd încerci să faci aprecieri evenimentelor politice. Deşi au avut o carieră jurnalistică şi politică destul de sinuoasă, aceşti jurnalişti au reuşit constant să atragă atenţia publicului prin articole combative şi provocatoare, creînd evenimente politice doar prin forţa gîndului.
Arma principală a acestor editorialişti este interpretarea actului politic. Evenimentele politice servesc drept poligoane pentru tot felul de exerciţii şi manevre hermeneutice, prin care acţiunile politice sînt băgate cu forţa în grila interpretativă preferată de editorialişti. Obiectivitatea acestor exegeţi politici lasă întotdeauna de dorit, fapt pe care ei nici măcar nu-l ascund. De altfel, chiar Constantin Tănase a avut într-o perioadă o serie de articole prin care punea la îndoială însăşi ideea de imparţialitate a celor care scriu texte politice. În opinia editorialiştilor, important este să dai sens evenimentelor politice, iar sensul nu este de găsit în urma unor umile reflecţii politice. Sensul (sau dacă vreţi, adevărul) este prestabilit, prefabricat şi se găseşte în puşculiţa cu răspunsuri a comentatorului. Acest sens sau adevăr reflectă gusturile, educaţia, convingerile exegetului şi, într-o interpretare mai critică, derivă dintr-un set de idei preconcepute pe care editorialiştii le ridică deseori la rang de obsesii. Tănase şi Dabija, de exemplu, sînt anticomunişti şi tradiţionalişti, Ciubaşenco – pînă nu demult, anticomunist, iar Negru şi Bogatu dau dovadă de ceva mai multă versatilitate care, oricum nu poate masca în totalitate preferinţa lor pentru unionism şi anticomunism. Cu alte cuvinte, editorialiştii sînt distribuitori de adevăruri care, la o privire mai atentă, nu sînt decît convingeri promovate cu multă osîrdie.
Stilul acestor editoralişti este diferit, fapt care creează senzaţia unei varietăţi a meniului editorialistic. Naraţiunile lui Tănase sînt crengiene ca stil, editorialistul fiind extrem de convingător atunci cînd îşi valorifică harul de povestitor. Clasic în această privinţă rămîne a fi expozeul „Scroafa” în care prezentarea unor fapte din viaţă trădează un mesaj politic clar. Tănase este interesant şi prin construirea unor scheme politice, precum e şi recenta susţinere voalată a candidaturii lui Chirtoacă la funcţia de primar general al capitalei în condiţiile în care pînă nu demult era un critic înverşunat al lui. Cu toate acestea, schemele politice sînt concepute cu o şiretenie uşor bizantină, lăsînd loc pentru echivocuri şi tălmăciri deseori contradictorii. Ai deseori senzaţia că Tănase face echilibristică politică, dînd cu bîta în anumiţi oameni ca apoi să-i deseneze în culori atractive şi haioase. Bizantinismul invocat al lui Tănase este un instrument care-i permite să facă asemenea reevaluări şi revizuiri ale caracterelor personajelor vizate.
Din contră, deşi tradiţionalist ca şi Tănase, Nicolae Dabija este mult mai volubil, scrierile lui jurnalistice asemănîndu-se foarte mult cu discursurile politice grandilocvente ale lui Fidel Castro. Poate mai puţin coerent ca Tănase, cu divagaţii balzaciene peste care uneori este mai bine să treci în galop, Dabija reuşeşte de multe ori să impresioneze printr-o ţinută de ultimă santinelă aflată la paza unor valori sacre. Editorialistul dă impresia că este un ultim mohican care luptă cu disperare pentru salvarea acestor valori perene ameninţate de o lume ahtiată de temporalitate şi fleacuri consumeriste. Elocvent în acest sens este editorialul „Distincţii certăreţe”, care impresionează prin misionarism sincer şi vibrant, chiar dacă unii vor spune că asemenea atitudini pline de angajament nu mai sînt actuale într-o lume capitalistă. Nu mă mai refer la celebrul editorial „Rusoaicele” care, deşi, pare stîngaci şi neavenit într-o lume a corectitudinii politice, reprezintă un strigăt, venit din străfundul rărunchilor, ce nu putea să nu fie auzit.
În ultimul timp, Nicolae Negru şi Petru Bogatu sînt văzuţi ca două părţi ale aceleaşi monede. Aceasta pentru că ambii scriu la Jurnal de Chişinău şi apar în cadrul unei emisiuni la Jurnal TV. Aceşti doi jurnalişti au renunţat de mult timp la haina tradiţionalistă, însuşind destul de bine stilul sobru, tehnic şi concis al editorialului modern. Ambii recurg cu frugalitate la înserarea în texte a figurilor de stil, fiind mult mai preocupaţi de claritatea textului şi coerenţa argumentării. Spre deosebire de Dabija şi Tănase – poeţi ai comentariului politic, Bogatu şi Negru sînt, mai curînd, editorialişti cerebrali şi prozaici, ce construiesc la nesfîrşit scheme politice şi încearcă să intre în esenţa intrigilor ţesute de actorii politici. Bogatu mi se pare mai inventiv în găsirea explicaţiilor pentru tot felul de evenimente, deşi, uneori, imaginaţia lui pare a fi debordantă, depăşind chiar limitele rezonabilităţii şi posibilului. Editorialistul creează senzaţia unui profesor omniscient care le ştie pe toate şi de la înălţimea poziţiei sale ne comunică cu condescendenţă concluziile sale inatacabile. În acelaşi timp, unele materiale ale lui Bogate păcătuiesc printr-un excesiv partizanat politic, Filat fiind clar avantajat faţă de alţi actori politici. Negru este mult mai echilibrat şi mai cumpătat în evaluările sale.
Dmitrii Ciubaşenco este singurul editorialist de limbă rusă apreciat de publicul larg din Moldova, deşi, de la o vreme, el este obsedat mai curînd de o carieră politică. Această performanţă se datorează probabil faptului că comentatorul de la Moldavskie Vedomosti şi Panorama nu abordează problemele naţionale în cheia în care acest lucru este făcut de alţi jurnalişti ruşi. Misiunea lui de totdeauna a fost de a zătri comunismul şi importanţa covîrşitoare al acestui obiectiv fundamental a făcut ca problemele naţionale să nu-l mai preocupe. Şi acest editorialist scrie cu patimă, dînd dovadă de un prozelitism care demonstrează că nu poţi să fii editorialist bun fără a crede delirant în ceea ce scrii. Fiind o hidră cu mai multe capete din cauza numeroaselor sale pseudonime, Ciubaşenco este un zelos duelgiu, despre care se spune că cu el îţi poţi găsi naşul. Cel mai memorabil duel, după mine, a fost acel dintre Ciubaşenko şi Marc Tkaciuk. Sigur, prezenţa în duel al lui Marc Tkaciuk a fost una, mai curînd, simbolică, căci trăgea doar Ciubaşenco prin editorialele sale. Din păcate, în ultimul timp, Ciubaşenco încearcă să îmbrăţişeze o carieră politică, dînd dovadă de inconsecvenţele caracteristice gînditorului care de la înălţimea teoriei coboară în mîzga acţiunii practice.
Avem, cu siguranţă, editorialişti foarte buni care comentează cu multă inspiraţie actul politic. Din păcate, nu avem un act politic la fel de inspirat.
Sursa: IDIS Viitorul
Sursă imagine: Europa Libera
