Nicolae Dabija trage un extrem de mare semnal de alarmă privind integritatea teritorială a Republicii Moldova, în ultimul număr al publicației Literatură și Artă.
La alegerile din acest an nu se va decide destinul nostru pentru următorii patru ani, ci – pentru următorii patruzeci de ani, sau o sută de ani.
Vom vota, cu alte cuvinte, şi pentru copiii şi pentru nepoţii de peste decenii, iar o alegere greşită a noastră îi poate lipsi pe ei de dreptul de a mai alege vreodată.
Nu vom alege, cum ni se spune, nişte partide, nişte alianţe, nişte oameni. Va trebui să alegem între Uniunea Europeană şi Uniunea Vamală Euroasiatică.
Adică: între libertate şi sclavie.
Diverşi dodoni, „mustăcioşi”, voronini lucrează de zor întru prostirea unui popor abia ieşit din robia egipteană, care încă nu s-a dezmeticit de tot.
Moldovenii sunt îndemnaţi să voteze pentru partide ruseşti.
Cu precizarea că numai ele le doresc binele.
Cu promisiunea că Federaţia Rusă ne va oferi fiecăruia cătuşe de aur în schimbul libertăţii noastre, că GULAG-ul şi nu Europa e adevărata noastră patrie.
Dar în acest penitenciar mai larg, numit altădată URSS, noi am trăit deja.
E atenţionarea pe care o făcea în 1998 Gheorghe Ghimpu.
Acest stejar al Mişcării noastre de Eliberare Naţională a fost nu doar omul care a mers contra curentului, ci şi vizionarul care a anticipat revenirea noastră pe continentul european, numit de el „salvarea libertăţii”.
Iată direcţia în care ar trebui să ne concentrăm toate eforturile.
Republica Moldova, din păcate, mai e o ţară captivă, care nu se poate smulge din îmbrăţişarea ursului sau urss-ului, imperiu defunct pe care unii ar vrea să-l învie.
Ea e ameninţată de Putin cu destrămarea continuă.
Gheorghe Ghimpu preîntâmpinase clasa politică de necesitatea găsirii unor parteneri, care ne-ar apăra de agresiunea rusească. Acest partener e NATO.
Ca niciodată e necesară – şi pentru integrarea noastră în Uniunea Europeană – intrarea noastră în acest bloc militar.
Altfel, Republica Moldova riscă să rămână pe viitor doar cu câteva sate.
Dacă se fac referendumuri, aşa cum s-a procedat în Crimeea şi cum ne ameninţă Putin, oraşele noastre pline cu ruşi, care s-au mutat după 1944 în casele moldovenilor deportaţi sau nevoiţi să plece în România, trec cu toate la Federaţia Rusă.
În 1991 Parlamentul Republicii Moldova a preferat să aibă statut de stat neutru, doar ca să scăpăm de Armata a 14-a, de bazele militare ruseşti din Chişinău şi alte localităţi. Dar n-am scăpat. Armata a 14-a e în continuare în ograda noastră.
Unii politicieni declară naiv: să nu intrăm în NATO, ca să nu supărăm ruşii; să nu le cerem retragerea trupelor ruseşti, ca să nu se enerveze Putin.
Dar fără NATO – Transnistria e ca şi pierdută. Iar odată cu ea avem toate şansele să mai pierdem Găgăuzia, Taraclia, Bălţiul, Cahulul ş.a.
Cine ne va apăra dacă aceste localităţi, plus celelalte oraşe şi orăşele ale republicii, ies din componenţa Republicii Moldova şi se declară „independente”, precum Luhanskul sau Doneţkul, adică dependente de Rusia, şi armata rusă intră să-şi apere cetăţenii, inclusiv pe cele câteva sute de mii de moldoveni cu cetăţenie rusă?
Drept exemplu să ne servească Georgia şi Ucraina, care în 2009 au dorit să intre în NATO din motiv că conducătorii acestor state cunoşteau poftele „fratelui mai mare”, iar ceea ce a urmat ştim cu toţii.
Cu regret, niciun partid politic din fosta Alianţă pentru Integrare Europeană, afară de PL – e şi laşitatea o formă de patriotism –, Rusă, care se vor pune în aplicare imediat după actualele alegeri. pare a nu vedea pericolul care ne paşte, cu planurile de înglobare a Republicii Moldova în Federaţia
Şi atunci să ne mobilizăm cu toţii întru „salvarea libertăţii” noastre, cum numise Gheorghe Ghimpu nişte alegeri de acum 16 ani, la scrutinul din 30 noiembrie.
A doua zi, la 1 decembrie – poate fi târziu, mult prea târziu.
