„În faţa judecăţii lui Dumnezeu, eu voi merge ca parte a poporului meu…”
(Constantin Tănase)
Când am văzut pentru prima dată ultima fotografie a lui Nae Ionescu, mi-a fost greu să cred că profesorul atâtor generații strălucite avea, la ceasul trecerii la cele veșnice, doar 50 de ani. Fața lui brăzdată și părul albit sugerau mult mai mult. Ulterior, am înțeles de ce. Directorul Cuvântului fusese, vreme de 20 de ani, în centrul tuturor marilor bătălii care s-au purtat în România interbelică, fie că a fost vorba despre confruntări politice, teologice sau culturale. Așa ceva nu e la îndemâna oricui și nu poate trece fără să lase urme adânci…
Mi-au venit în minte aceste lucruri citind cartea de confesiuni jurnalistice a maestrului Constantin Tănase. Din 1997 până astăzi, adică de aproape 17 ani, penița directorului de la TIMPUL, infatigabilă, iscoditoare, frisonantă, a fost, nu odată, epicentrul marilor bătălii (geo)politice din stânga Prutului, de la primul editorial până a trecut la Domnul.
Bătăliile lui Constantin Tănase
Constantin Tănase este o specie rară de gazetari basarabeni. E greu de evaluat până la capăt, pentru că suntem, cum s-ar spune, prea aproape de fenomen. Perspectiva contează. Nu poți să vezi elefantul cu microscopul, s-a spus cu temei, așa cum nici nu poți să îl vezi/evaluezi pe Constantin Tănase doar prin prisma experiențelor concrete cu Domnia Sa, oricât de agreabile ar fi fost ele: lectura unui editorial, o dezbatere publică, un interviu, o discuție la o cafea sau la un pahar cu vin. Iar ceea ce scriem aici va deveni, fatal, o fotografie de moment.
Directorul TIMPULUI nu este singurul jurnalist din stânga Prutului care „a pus pumnul în pieptul furtunii”. Dar este cel care a făcut-o cel mai consecvent, fără rest și fără menajamente. Nu s-a lăsat dus de valurile zilei și nici nu a ascultat sunetele de sirenă ale niciunei forme de „pragmatism” sau conjuncturi onctuoase. S-a ținut tare de catarg, de fiecare dată, și a trecut peste toate valurile fără să schimbe direcția. Căci furtunile nu au încetat niciodată în Republica Moldova. Dar Constantin Tănase a fost de fiecare dată acolo, în mijlocul lor, și a reușit să iasă din ele, deseori decepționat, dar nesmintit.
Ultima carte a Maestrului, Groapa cu lei (2014), este rezumatul acestor bătălii succesive, a căror miză imprescriptibilă o redă cel mai bine următorul pasaj: „Adevărul este că marea bătălie pornită de românii moldoveni în anii 90 nu s a încheiat, R. Moldova se mai află încă pe baricade. Lupta se dă în continuare pentru aceleaşi adevăruri, ca şi în anii mişcării de renaştere naţională. Pe unii îi supără, alţii iau în derâdere noţiunea „adevăr ştiinţific şi istoric”, dar în realitate, din păcate, asta e: R. Moldova trăieşte „drama sfâşierii” din cauză că încă nu şi a rezolvat „dosarul ei identitar”: cine suntem şi ce limbă vorbim. Şi azi R. Moldova se află la mijloc de drum, cu o identitate dublă – una românească, firească, acceptată de o parte a societăţii, şi alta moldovenească, artificială, creată de străini, respinsă de cealaltă parte”.
Pasaj crucial, care oferă grila de lectură a cărții și vieții jurnalistului Constantin Tănase. Bătălia identitară, cu toate prelungirile ei politice și geopolitice (pentru că și acestea sunt, la rândul lor, identitare), sunt cele care i-au marcat destinul. Niciodată această somație nu a dispărut. Doar nuanțele, iluziile, tonul sau furia verbului s-au modificat. Și pentru că această bătălie nu s-a ostoit, și nicio guvernare nu a tranșat-o în sensul „bătăliei pornite de românii moldoveni în anii 90”, și pentru că directorul TIMPULUI și-a dus, de fiecare dată, misiunea de jurnalist până la capăt – Constantin Tănase nu a fost niciodată un jurnalist la modă.
Paradox? Nu chiar. Pentru că „a nu fi la modă” nu înseamnă a nu fi citit și răscitit, comentat, adulat, criticat, chiar înjurat. Nu înseamnă nici măcar că nu ești cel mai notoriu gazetar din întreaga republică. Înseamnă însă că nu ești sau că nu ai fost niciodată, până la capăt, „în grațiile” guvernării, nu ai fost o „vedetă publică”, în ciuda gesturilor de captatio care nu au lipsit. Și pe care jurnalistul le-a refuzat tocmai pentru că bătălia lui, marea lui bătălie, era departe de a se fi epuizat. Pe Tănase nu îl poți ignora. E prea mare, din toate punctele de vedere, ca să-l ocolești sau să sari peste el.
Citiți articolul integral în publicația Timpul.
