Fragment din interviul realizat de Adrian Onica cu dl. Spiridon Tătaru (n.1918)
Vine locotenentu? şi Costică îi zice: ?Domnule locotenent, acuma pot să spun şi eu: Onoare patriei!? Şi-atunci a murit. Era la noi, la comandă, scris cu litere mari: ?Onoare patriei.? Şi-aşa a murit omu? ăsta, cu gândul că moare pentru patrie. E un lucru mare. Tineretu? de astăzi nu dă doi bani pentru ce s-a făcut. Noi am luptat pentru Basarabia, pentru ţara asta.
În ?38 am intrat în marină, ca voluntar, în marina militară, la Galaţi, la divizia Dunăre. Acolo m-a prins războiul, că am fost concentrat continuu. Socotelile mele au fost altele, că termin cu armata, fac şcoală de ofiţeri de marină sau aviaţie şi aşa mai departe. Dar a venit războiul şi s-au dat peste cap toate socotelile. (Cum de aţi intrat voluntar, ce s-a întâmplat?) Păi, am citit în ziar un articol că primesc voluntari în marină şi am depus o cerere. (V-a lăsat tatăl dumneavoastră?) Păi, n-a avut încotro, că am cam fugit de-acasă. Fiind despărţit de mama, consimţământul l-a dat mama. Am purtat numele lui tata până am terminat şcoala primară, după aia nu ştiu ce s-a întâmplat, că de la Stescu am trecut la Tătaru. (Tătaru era numele mamei?) Da. Şi războiul m-a prins în marină. Am făcut războiul de la A la Z.
(Povestiţi-mi cum a fost în război.) Am făcut războiul pe monitoarele de Dunăre, am lucrat la arsenalul marin, la Galaţi. Acolo m-am perfecţionat bine în meserie. (Ce făceaţi acolo?) Păi, reparam nave, motoare, că eu am fost motorist, turbine, mă rog, electricitate am mai făcut, că eu sunt electromecanic. (Cum aţi fost primit în marină? Cum vi s-a părut regimul?) Foarte bun, foarte bun. Acuma îmi dau seama că s-a trăit altfel, cu totul altfel s-a trăit. Într-adevăr se făcea economie când se simţea mirosul de pulbere, de război. Eih, am terminat perioada de instrucţie şi dup-aia ne-a dus la nave, şase luni de zile am făcut instrucţie. (La ce oră vă sculaţi şi vă culcaţi? Cum era mâncarea?) La ora şase dimineaţa eram în picioare şi luam ceaiul cu puţină marmeladă şi pe urmă era instrucţia, asta în perioada de instrucţie. Pe urmă, de la câmpul de instrucţie veneam la cazarmă, ne dădea o jumate de oră, o oră acolo ca să ne spălăm şi ne duceam la masă. Masa era şi cu mămăligă şi mai dădea şi pâine, da? eu unu? nu pot să mă plâng. Eu nu pot să-mi închipui mai bine decât era la o unitate militară. (Cum vă înţelegeaţi cu superiorii?) Eu am fost respectat pentru că am fost un om supus şi aveam pregătire mai mare decât unii din ei, care aveau numai patru clase primare sau nici atâta. Eu am avut Şcoala de Arte şi Meserii şi, în afară de asta, acasă am fost crescuţi cu respect faţă de oamenii în etate, cu respect faţă de bunul omului. Nu s-a conceput ca să furi ceva. M-am dus odată în grădina unui vecin şi-am luat o pară să i-o duc lui mama, că era foarte frumoasă. Tata m-a văzut şi m-a întrebat: ?De unde ai luat-o?? ?De la domnu? Troskovski.? ?I-ai cerut?? ?Nu.? ?Te duci şi i-o dai înapoi şi-ţi ceri scuze!? Asta a fost cea mai grea lovitură. (Şi aţi mers înapoi?) Da, cu siguranţă. (Ce v-a spus respectivul?) ?Ia-o şi mânc-o sănătos.? Aşa a fost.
(Cum a pornit războiul când eraţi în marină?) Eram în dreptul arsenalului, care era exact la mila 80. Pe Dunăre, de la Mare şi până la Galaţi era în mile, restul era în kilometri. Eh, ultima milă era 80, chiar la colţul între arsenalul maritim şi Şantierele Fernic, care reparau nave. În şantierul ăsta era odată să se spargă un televizor, pe timpul comunismului. Că eu ştiu ce s-a făcut în şantierul ăla, că noi lucram la şantier, pentru că ne lua de la arsenal. S-a montat la Şantirul Fernic şi submarin, s-a făcut şi puitorul de mine, o navă care punea mine. (Asta pe vremea comuniştilor se făcea?) Nu, înainte de război. Când a-nceput războiul, tocmai atunci se făceau probele la submarinele alea. Pe timpul comunismului s-a spus: ?Nu, că a fost un şantier?, dar s-au construit într-adevăr mai departe nave şi pe timpul comuniştilor. Ei au spus că ei au ridicat şantierul, că înainte de comunism acolo se făceau doar nişte bărci. Nu-i adevărat, e o minciună.(Arsenalul era la mila 80, da?) Da, acolo era. Şi războiul ne-a prins cu toate navele sus. Basarabia era ocupată, că de la Galaţi, de la Prut venea Reniul, Ismailul, localităţile astea, pe partea stângă şi pe partea dreaptă era Tulcea, Chilia. (Şi în ?40 au intrat ruşii şi au ocupat. N-aţi avut timp să faceţi nimic?) Nu, că au venit dimineaţa. Nu ştiu, eu eram la nave, dar pe părinţii mei i-a prins acolo. Părinţii mi-au spus că s-au trezit într-o dimineaţă, la ora trei noaptea, cu trupe ruseşti. Au ocupat, fără să anunţe sau ceva? au ocupat şi după aia au dat preaviz că ocupă Basarabia. Prima dată au ocupat 40 de kilometri de la graniţă şi populaţia era stresată, nu ştia ce să facă. Pe tatăl meu l-a oprit acolo. Tata a fost un om care a respectat omul, indiferent din ce clasă socială a fost. N.K.V.D.-ul când a venit acolo i-a spus: ?Dumneata rămâi aicea, nu pleci nicăieri, rămâi mai departe pe funcţia asta. Nu mai eşti patron, dar eşti director tehnic.?. Şi a stat vreo trei luni de zile, cam aşa ceva. Eu eram la Galaţi şi nu ştiam ce se-ntâmplă acasă şi după trei luni de zile mă pomenesc cu o scrisoare de la Bacău. Mi-a povestit tata, când m-am dus la Bacău, că într-o dimineaţă a bătut noaptea cineva la geam şi-i spune: ?Domnu? Costică, fugi, că dimineaţa vine să te aresteze, să te ducă în Siberia!? (Ceilalţi fraţi ai dumneavoastră erau încă acasă?) Da, da. Fratele mai mic a plecat, da? tot în Basarabia a rămas. Numai tata a plecat în Cernăuţi şi acolo avea el un ghid, pe cineva cunoscut care l-a trecut dincoace. (A plecat cu traista în spate?) Da, cu o valiză mică. Mama mea naturală era la Bucureşti, ea lucra acolo.
(Povestiţi-mi traseul tatălui dumneavoastră.) Tata, de la Cernăuţi a reuşit să treacă, a avut un ghid şi a trecut şi s-a dus la Bacău, că aveam nişte neamuri acolo, Udişteanu Miliodor, care a fost avocat de meserie, a fost judecător la Hotin. El a fost tatăl soţiei academicianului Alexandru Balaci. Tatăl meu a lăsat tot acasă, cuptorul cu pâine, mâncarea pe masă? tot. Mama mea de-a treia… Căci mama mea de-a doua a fost din Braşov şi a rămas acolo, n-a vrut să meargă în Basarabia, aşa că s-au despărţit, iar tata s-a căsătorit cu rusoaica asta, cu o ucraineancă, se numea Alexandra Iermoliuc. Ea a fost chelneriţă într-un restaurant şi tata se ducea acolo şi mânca. Noi copiii stăteam la bunici, la Bădeni. (Dar mama dumneavoastră, după ce s-a despărţit n-a mai stat în Basarabia?) Nu, că ea nici n-a fost în Basarabia, ea tot la Bucureşti a stat, şi la Bădeni, la Hârlău a stat, pe urmă se ducea la părinţi, la Bădeuţi. (Tatăl dumneavoastră a ajuns deci la Bacău, iar dumneavoastră aţi primit o scrisoare…) Da, şi mi-a spus care-i situaţia. Asta a fost până-n ?41, când a început războiul. Eu eram pe navă. Eih, domnule, noaptea aia n-am s-o uit cât am să trăiesc. Eram pe undeva pe-aproape de Ismail, ne-am strecurat pe Dunăre cu nava. Am trecut de Reni noaptea şi aproape de Ismail era un câmp. Noi eram pe Dunăre cu vapoarele, eram camuflaţi şi nu se vedea nimica. Domle?, o linişte de mormânt, din când în când greierii cântau şi noi stăteam şi aşteptam ordinu? ăla: ?Vă ordon, treceţi Prutul!? Cum să vă spun, simţeai aşa o presiune de undeva. Eih, şi-ntr-adevăr, când a-nceput războiul? Dimineaţă a fost, într-o duminică, pe la trei şi un sfert au început tunurile să bată, din partea Măcinului. (Tunurile româneşti?) Da, tunuri româneşti, că i-am împins pe ruşi, ce mai încoace încolo, că au avut ei blocate pe Dunăre nave pe care noi le scufundam ca pe cutiile de conserve. Noi am avut pe Dunăre cea mai puternică flotă fluvială din lume. Am avut şapte monitoare şi nu ştiu câte vedete rapide, tehnica de-atunci, care era cu aburi, cu păcură. Unu? Ardealu, pe care am fost eu, era cu cărbune, încărcai cărbune. Nu era uşor. Asta a fost tehnica atunci.
(Şi ruşii blocaseră atunci Dunărea?) Da, la Cotu Pisicii ruşii aveau acolo nu ştiu câte nave a lor uşoare ce erau scufundate. Dunărea face un cot, când vii de la Reni, face Cotu Pisicii şi aşa intri la Galaţi. Eih, acolo a fost o bătălie groaznică. Tot ce-au prins românii au scufundat. O grămadă de nave sunt acolo, de-astea ruseşti. Într-adevăr, ne-au bombardat şi ei. (Dumneavoastră n-aţi coborât deci pe uscat, aţi fost cu navele.) Cu navele am fost, asta până-n ?44. (Trăgeaţi cu tunuri, mitraliere?) Da sigur, am avut pe navă 4 tunuri de 120. Am avut două tunuri de 74, pe urmă mitraliere de 32. (Care era starea de spirit pe navă?) Hă, hă. Să vă povestesc, în perioada asta, înainte de război, o chestie. Am avut un coleg de şcoală primară şi vecin cu mine, pe Cotimani Constantin. Ăsta este primul om care a căzut în prima zi de război. Eu am avut degetul ăsta strivit. O să vă povestesc şi asta. Asta a fost într-o duminică, când au venit ruşii să ne bombardeze cu aviaţia. Cotimani era tunar antiaerian şi la un moment dat, el fiind acolo, a venit o schijă şi i-a sfârtecat mâna. Nu i-a căzut mâna, da? el s-a dat jos de pe şpardic, comanda superioară unde era timona, a coborât ca să deie cu apă, să se spele, să oprească sângele de la rană. Înainte de asta, noi făceam nişte lecţii patriotice şi aveam un sublocotenent, Ştefănescu mi se pare că-l chema, care ne explica războiul de la Mărăşeşti, eroii, nu ştiu ce… Şi mi-aduc aminte c-a spus odată Costică: ?Domle? locotenent, cum putea omu? ăla, fără o mână, cu stânga să mai arunce grenada? Pe el nu-l durea?? ?Eih, nu-l durea?. Şi am luat-o aşa. Domle?, acuma când l-a lovit pe el schija, s-a dus şi l-a legat sanitarul Dârdere Nicolae, l-a pansat şi s-a dus iar la tun, că putea să-i ochească. Şi iar a venit un val de avioane şi ?bum, bum, bum?. Eu eram jos la maşini şi la un moment dat el a coborât de-acolo, căci începuse să-l doară, şi a venit o bombă. O pală de la bombă l-o tăiat în două. Eh, în timpul ăsta m-a anunţat un coleg: ?Du-te şi vezi că l-a lovit pe Costică, prietenul tău?. Şi într-adevăr, când mă duc pe punte, deşi nu era voie, îl văd pe el tăiat pe burtă, i-am luat capul pe picioarele mele, l-am sprijinit, căci el era limpede şi i-am spus: ?Măi Costică, măi, ce faci?? Şi spune: ?Măi Dudoane?, c-aşa îmi spuneau mie, ?să nu-i spui lui mama cum am murit. Să-i zici că nu ştii, că ne-am despărţit.? (Încă mai era lucid?) Da. Şi vine locotenentu? ăsta şi Costică îi zice: ?Domnule locotenent, acuma pot să spun şi eu: Onoare patriei!? Şi-atunci a murit. Era la noi, la comandă, scris aşa, cu litere mari: ?Onoare patriei.? Şi-aşa a murit omu? ăsta, cu gândul că moare pentru patrie. E un lucru mare. Tineretu? de astăzi nu dă nici doi bani pentru ce s-a făcut. Noi am luptat pentru Basarabia, pentru ţara asta. Noi am luptat. N-am mâncat în fiecare zi, am răbdat, căci se terminaseră şi proviziile de pe vapor şi până se-ajungea într-un loc… Când se putea, bine, când nu se putea iar bine. Dar noi am luptat domle? şi greu de tot am luptat pentru ţara asta. Da, şi-aşa a fost. Încolo ne-au bombardat la Vîlcov. Nu ştiu dacă ştiţi unde-i Vîlcov. Vîlcov e la ruşi. Vîlcov este ca Veneţia. Acolo toate străzile erau canale. Stătea lipoveanu? în casă, pe pat şi cu undiţa pe fereastră. (Era Dunărea?) Da, de la Vîlcov m-ai sunt vreo 5-8 kilometri până la mare. (Şi aţi bombardat la Vîlcov?) Da, am bombardat acolo cu monitorul Catargiu care apoi a fost scufundat. Da? din ce cauză s-a scufundat?! Din cauză că a căzut o bombă lângă o turelă de tun, care era grea şi s-a făcut un dezechilibru. A căzut în mare turela şi astalaltă era grea. Erau nişte nave cu puntea foarte chiuroasată, groasă-groasă, pentru că erau bombe de 100 şi ceva de milimetri şi făceau numai aşa, ricoşa doar din blindajul ăla. A fost dezechilibrul ăsta şi s-a întors cu burta în sus. Din cauză că era plasă pe navă, căci toată nava era camuflată, din cauza asta n-a putut scăpa nimeni de pe nava asta, n-a putut să iasă nimeni şi au murit toţi, 122 erau. (Dumneavoastră pe ce navă eraţi?) Eu eram pe Altar. Atunci trecusem de pe Catargiu pe Altar şi ăsta a fost norocu? meu.
(Cum a evoluat războiul?) Păi, Basarabia, până-n ?44 a fost eliberată. În ?43, toamna, eu am fost trimis la şcoală, la Bucureşti, să mă specializez în motoare Diesel, din cauză că trebuia să schimbăm nişte motoare pe-acolo. Aşa că eu n-am prins 23 august în marină, l-am prins în Bucureşti. Şi m-au trimis în Germania pentru specializare şi eu întâmplător am venit în ţară din Germania, pe 28 martie şi m-a prins bombardamentul acela, pe 4 aprilie, în Bucureşti, în ?44. Şi când am venit, îmi spune generalul Zegheru: ?Tătarule, nu mai pleci înapoi, nu mai pleci nicăierea, că am pierdut războiul!?. I-am spus c-am venit, m-am prezentat acolo, că eram elevul lui. Era în 28 martie 1944.
(Povestiţi-mi despre perioada din Germania. Unde aţi fost?) La Stuttgart, la uzinele Robert Bosch. Am fost mai mulţi acolo, vreo 14-18 inşi care ne specializam. Acolo învăţam motoarele Diesel. (Cu ce v-au dus acolo?) Cu trenul. (Şi aţi trecut prin zona unde a fost război?) Nu. Bombardamente am suportat în Germania, dar noi eram învăţaţi de-aicea cu bombardamentele. (Cine-i bombarda pe nemţi?) Englezii, americanii. (Cum erau nemţii în perioada aceea?) Domnule, nemţii erau distanţi, dar instructorii cu care eram noi în contact erau foarte prietenoşi. Însă, dacă nu te cunoştea, dacă nu ştia cine eşti, te punea la rezervă. (Cum vedeau nemţii războiul?) Erau foarte siguri pe ei, erau siguri că vor câştiga războiul, nu concepeau altfel. Au fost foarte fanatici. Hitler a fost, după mine, un foarte bun orator, care a imprimat tineretului ideea lui şi era firesc să nu vorbeşti ceva contra lor şi nici n-aveai ce. Vedeai nuanţa aia de bună dispoziţie, mâncare cum vroiai, era civilizat. După aia ne-am dat noi seama, când au intrat ruşii ne-am dat noi seama de valoarea neamţului de-atunci. Când venea neamţu?, el venea la poartă şi-ţi spunea: ?Alo, domnule, ai lapte, ai ouă…?? Când au venit ruşii, rupeau tot, demolau tot. Cu ei a fost o nenorocire pe ţara română. La ruşi a fost lipsă de educaţie. Nemţii ne dădeau margarină, atunci am mâncat eu prima dată margarină, o felie de pâine de se vedea ziua prin ea de subţire, dar bună. (Era mai bine în comparaţie cu regimul din România, când eraţi la marină?) Nu, nu pot să spun asta, din cauză că noi, prima dată, am primit mâncare foarte bună. Ne-ntreba: ?Bă, ce vreţi să mâncaţi??. Fasole şi şuncă, costiţă. Ne dădea câte 100 de grame de rom din când în când. Eram foarte bine dotaţi cu echipament. Aveam aşa: pentru bord, pentru lucru două uniforme, una albă, una bleumarin, pe urmă aveam pentru oraş una albă, una bleumarin, şase cămăşi, tricouri de bumbac şi de lână, pantofi şi bocanci. Eram echipaţi foarte bine. (Chiar şi în timpul războiului aţi fost bine aprovizionaţi?) Da, dar erau momente când trebuia să rabzi, că nu venea aprovizionarea când vroiai, că nu putea să treacă, trebuia să se ferească de bombardamente. (Cât timp aţi stat în Germania?) Câteva luni de zile, din cauză că eu trebuia să mă-ntorc înapoi. Trebuia să stau cam un an jumate, doi ani şi am venit într-o permisie. Am trecut pe la Bucureşti să anunţ că am venit în ţară şi atunci mi-a spus generalul Zegheru ce v-am spus. Eu mai fusesem înainte în ţară, de Crăciun, căci cu mine nu prea aveau probleme instructorii căci cunoşteam maşinile, cunoşteam motoarele. Am învăţat de-acasă, că noi am avut atelier unde reparam maşini şi eu făceam reparaţii capitale acasă la motoare. Nu era problemă. Eram mai liber şi puteam să circul mai mult. De Crăciun ştiu că am fost acasă, dar de Anul Nou a trebuit să mă duc înapoi, de la Cernăuţi.
(Ce-aţi făcut după ce aţi venit înapoi?) După ce-am venit înapoi am rămas ca instructor la şcoala de ofiţeri şi maiştri tehnici auto de lângă podul Constanţei. (Asta începând din ׳44?) Da. (După ce-aţi venit înapoi aţi mai participat la război, la lupte?) Da, în Bucureşti, ne-au bombardat, că nu mi-au mai dat voie să mă duc înapoi în marină. După 23 august ce s-a întâmplat de fapt: ne-au dezarmat ruşii, ne-au luat toate navele, le-au blocat şi, mă rog, până la urmă şi Antonescu a dat un ordin atunci că toţi care au specialităţi ca astea care se potrivesc la unităţi de uscat să fie concentraţi. Aicea este o manevră de fracţiune, căci sub Antonescu s-au deblocat navele. Eih, după ce s-a terminat aia, Antonescu a fost arestat, închis şi toate cele. Şi-au rămas ăştia de la uscat. Toţi care-au venit din marină: mecanicii, electricienii au venit la armele de uscat. Eih, şi eu am rămas ca instructor la şcoala de ofiţeri şi maiştri tehnici auto. Acolo, la ocuparea Bucureştiului, când au intrat ruşii în Bucureşti eram acolo. (Cum s-a întâmplat?) Dom’le, mai puţin cu ruşii am avut, că ruşii au venit prima dată cu divizia Tudor Vladimirescu, pe la comuna Roşu, pe-acolo s-au stabilit ei undeva. Da? cu nemţii, care bombardau, ne-mpuşcau, trăgeau cu tunurile după noi… Noi, cu şcoala asta, am fost dispersaţi din Bucureşti, că ne feream de bombardamente. Asta după 4 aprilie, că 4 aprilie ne-a prins încă în Bucureşti. Ne-am dus pe lângă Tărtăşeşti, dar nu mai ţin minte cum îi spunea la comuna unde am fost dispersaţi. După aia nu mai făceam instrucţie şi am rămas ca un fel de curier, cu motocicleta Zundap, şi veneam cu corespondenţă. Şi eram un fel de curier între unitate, şcoală şi marele Stat Major. Eram cu corespondenţa la Bucureşti, aduceam corespondenţă şi prea puţin aveam de-a face cu şcoala. Aşteptam ca să se limpezească apa şi să vin înapoi la unitate. (V-aţi întâlnit cu nemţi pe drum?) Da, ne-au prins pe la Băneasa pe-acolo, pe mine şi pe încă unul, Zaharia Ionel, care a fost coleg cu mine, dar n-am mai auzit nimic de el. Am reuşit să fugim. Acuma eu am omis ceva. Eu am fost şi prizonier la ruşi.
Când şi cum aţi ajuns prizonier?) În timpul când ocupaseră ei Basarabia. Să fac o paranteză: la un moment dat ne-au prins ruşii la Ismail. (Prin ce an?) În ‛42. Ne-au prins ruşii. Eram pe uscat. De la navă nu ştiu pentru ce ne-am dus noi pe uscat, da am fost mai mulţi. Era marina infanterie şi nu mai ţin minte ce s-a întâmplat, da ne-au prins şi ne-au dus la Ismail, ne-au băgat într-o cameră mică, vreo sută şi ceva de oameni. Ne-au dezbrăcat şi ne-au băgat în nişte zdrenţe de-ale lor ruseşti, că noi aveam haine din stofă. N-aveai aer cu atâţia oameni acolo. Şi era aşa, o uşă, un coridor şi altă cameră. Au început să ne scoată câte 3-4 şi ne duceau dincolo ca să dăm datele: unitatea, ce făceam. Ne scoteau şi ne duceau afară. La un moment dat, m-am dus la geam, care era fără sticlă, ca să intre aer şi la un moment dat strigă santinela care era afară: ?Stai?. A venit unul cu o motocicleta şi a zis: Sioma (care era parola), adică Simion, aşa îl chema pe santinelă. Şi santinela îi spune în ruseşte: ?Tu eşti căpitan?? ?Da, da, eu?. Şi a proptit motocicleta de perete şi a intrat înăuntru şi s-a dus în camera aceea, în biroul acela improvizat, să ajute pe ăia. Eu am ieşit în coridor să iau aer. (Deci era şi acela rus.) Ăla era rus. M-a întrebat atunci santinela în ruseşte: ?Pleci căpitane??, iar eu, care ştiu ruseşte, am spus: ?Da, Sioma, da?. Eu ştiu ruseşte, că am fost tălmaci la comisariatul de control. Era noapte şi nu mă vedea şi eram în uniformă rusească, că ne-a dezbrăcat şi ne-a îmbrăcat în zdrenţele lor. Aveam o manta până jos. Santinela mi-a dat ideea, căci m-a întrebat dacă plec. A fost inspiraţia de moment. Santinela era la distanţă, mai departe de zidul acela, dar nu se vedea bine, că era noapte şi am pus mâna pe motocicletă şi cum era vale m-am dus fără să dau drumul la motor, pân? la Dunăre. Am abandonat apoi motocicleta şi-am luat-o spre Reghin, că eu ştiam locurile. Ajung în linia întâia. Am făcut nişte socoteli că ăştia trebuie să deie un atac, ori românii, ori ruşii şi m-am băgat într-o groapă de proiectil şi-am stat acolo. Am pus mantaua pe mine şi dimineaţa, pe la ora 4 am auzit: ?bum-bum?, cum începe ?distracţia?. Auzeam cum trece pe deasupra infanteria, cu soldaţii. (Erau români?) Români, auzeam româneşte. M-am ridicat şi aud: ?Ia uite-l mă!!!? ?Nu trageţi, nu trageţi!?, strigam eu. ?Stai mă, că vorbeşte româneşte!? (Au crezut că sunteţi rus, nu?) Păi da, în zdrenţele alea. Şi zic ei: ?Ce-i??. Păi uite, aşa şi aşa. ?A, mă, am auzit noi că au prins o patrulă de marină?. Şi-am ajuns la Statul Major al lor prima dată şi după aia la Galaţi, la divizia de la Dunăre. (Şi cu ceilalţi ce s-a întâmplat?) Nu ştiu, nu i-am mai văzut niciodată.
(Fratele dumneavoastră cel mare v-a povestit ce s-a întâmplat?) El a fost în aviaţie. Am fost trei fraţi, toţi trei de meserie mecanici. Cel mic a fost şofer, a avut un ochi, o să vă spun eu. Cel mare a făcut şcoală de ucenicie la Bucureşti. El a rămas cu mama. El a fost singurul copil care a rămas cu mama şi noi doi am rămas cu tata. El a făcut şcoala de ucenicie la Leonida, la Bucureşti şi pe urmă a venit acasă. După ce s-a calificat, după ce a ajuns calfă, venea la tata. În ?40, când au intrat ruşii şi fratele mai mic a fost prins acolo.(Deci, au fost prinşi amândoi fraţii dumneavoastră.) Da, au fost prinşi la Hotin. Pe ăla mare l-au luat şi l-au dus la Donbas, că era electromecanic şi el. Am auzit doar, că în ?40 m-am întâlnit ultima dată cu el. Ei în ?40 au luat prima dată Basarabia şi de-atunci nu l-am mai văzut. Mi-au spus nişte oameni că l-au dus la Donbas, oameni care au lucrat cu el acolo. Era mecanic la uzina electrică din Donbas. Fratele mai mic, împreună cu un coleg de şcoală, Baran, s-au dus pe la Cernăuţi şi i-au luat ruşii, iar pe fratele meu l-a dus la Crasna, în Bucovina, unde era o fabrică de cherestea. L-au dus ca mecanic acolo. Cu Baran nu ştiu ce s-a întâmplat. Interesant este în ?41, că el a stat acolo şi a fost bine văzut, că noi am făcut meserie. Şi eu pe vapor m-am descurcat bine. Când a trebuit să fugă de la Crasna, unde era fabrica lui Mavrocordat, fratele meu trebuia să fie încheietor de coloană, că era mecanic, era depanator, trebuia să vadă dacă rămânea vreunul din coloana aceea, când se retrăgea, când a început războiul. Şi în loc să o ieie la dreapta, spre Cernăuţi, a luat-o la stânga, spre Bucureşti, spre România, căci el fiind ultimul n-a mai avut cine să-l oprească. A venit cu tot cu maşina rusească, cu un camion. (Ei mergeau cu maşinile ruseşti?)Da, sigur. Şi s-a prezentat la o unitate militară. Camionul rusesc era cu sculele lui acolo. Era şi un rus cu el care s-a predat şi a rămas prizonier aici.
(Dumneavoastră după ce s-a terminat războiul ce-aţi făcut, v-aţi dus la Craiova?) Eu am fost un an de zile la Comisariatul de control şi am fost repartizat la Geniul marinei şi-am ieşit din armată de-acolo cu gradul de maistru şi m-am căsătorit la Brăila. Geniul marinei era la Brăila şi acolo m-am căsătorit. Când eram la divizia de Dunăre, în ?42, părinţii mei nu mai erau la Hotin, erau la Lipcani, la moară şi am căpătat o delegaţie şi m-am dus la Bălţi sau la Chişinău, cam aşa ceva, o delegaţie la un comisariat. Am zis: ?ia să dau o fugă şi pe la Hotin?, că eu aveam nişte prieteni pe-acolo. Am avut o fată la care i-am făcut curte mult timp, Nadia Colodniţchi, care era fiica unui fierar. Unchiul ei lucra la noi, ca fierar. O fată foarte frumoasă. A fost soră la Spitalul de copii şi în timpul ruşilor s-a măritat cu un evreu şi când au venit nemţii au luat-o şi-au dus-o la Auschwitz. A avut şi un copil, iar copilul şi cu bărbată-su au fost băgaţi la cuptor, iar ea, fiind ortodoxă, a rămas ca soră în cadrul infirmeriei din lagăr. A venit de-acolo. Eu n-am vorbit cu ea, dar au vorbit alţii şi era zăpăcită de cap de-acolo, nu mai era în toate minţile. Dar, vin odată în delegaţie, cum vă spun, la Bălţi şi fug la Hotin că aveam fata asta, aveam colegi şi nu mai erau maşinile lui tata ca să mă ducă de la Hotin la Cernăuţi, c-am venit cu trenu? pân? la Cernăuţi. Mi se pare că părinţii mei încă stăteau la Bacău, nu s-au dus la moară. Ajung la Cernăuţi, caut o ocazie să mă duc la Hotin, ajung la Hotin, mătuşile mele erau acolo, ca acasă, numai fratele meu nu era. Şi mi-a sărit sticla de la ceas şi spun: ?Mă, un ceasornicar pe-aicea mai este??. Nu mai era niciunul, că erau evreii înainte. ?Nu e niciunul?. Am zis c-am să mă duc la Cernăuţi şi-ntr-adevăr, mă duc la Cernăuţi, după ce am stat o zi şi-o noapte acasă, şi caut ceasornicar. Îmi spune unul: ?Numai în ghetou?, unde au fost împrejmuiţi evreii, într-un loc care ştiu că era strada Frânghierilor sau Olarilor şi întâmplător am găsit în ghetou. Eu eram în uniformă de marină şi era un ordin dat de armată să nu se lege de noi nemţii. Era un lagăr păzit de nemţi. Am intrat în lagăr, mă duc la ceasornicarul acela, era un bătrân acolo şi-o bătrână. Bătrâna parc-o văd, croşeta. Şi-o fetiţă mică, foarte drăguţă, ceva extraordinar de drăguţă şi vioaie, de vreo şase ani sau aşa ceva şi eu, fiind în uniformă de marină am atras atenţia. ?Domnu, ai văzut peşte mare? Cum e pe mare, cum e pe vapor??, mă întreabă copilul. Bătrânul spune: ?Domle’ aşteaptă, după ce termin lucrarea asta îţi fac şi dumitale?. Eu am stat de vorbă cu copilul ăla şi cu bătrâna, în timp ce bătrânu? lucra. La un moment dat bătrânu? spune: ?Eh, de noi nu-i păcat, am trăit cum am trăit, da ce fac copiii?? ?Da de ce?? N-am putut să-mi închipui eu, nu mi-a trecut prin cap că? ?Păi s-aude domle’ că ne duce de-aicea?. ?Unde vă duce?? ?În alt lagăr, în Polonia, şi-o duce şi pe-asta mică?. ?Da părinţii fetei unde sunt?? ?La Bucureşti?. ?Păi de ce nu vin să ieie fata?? ?Păi cum să vie, dacă vin aici rămân?. Zic: ?Daţi-mi fata s-o duc eu la Bucureşti?. Ăia s-au uitat unul la altul. ?De unde eşti dumneata?? Şi spun cine sunt şi-l cunoştea pe tata. N-aveau voie să mă oprească pe mine şi am scos-o pe fetiţă. Şi îmi face ceasul, mai stau puţin şi-i spun la fată să nu spuie câţi ani are. Am luat fata de mână, fără bagaj, fără nimic şi la ieşire se schimbase garda şi m-a întrebat: ?Warum? Kinder?? ?Mein schwester? (Sora mea). A întrebat ce-i cu copilul şi i-am spus că-i sora mea şi că a pus ceasul bătrânul. Am plecat şi am dus-o la Bucureşti, pe strada Plantelor nr.22 parcă. Ştiu că mama fetei era medic dentist şi el avocat. Eih, când a văzut fata a leşinat mama ei. Ce-o mai fi, nu ştiu. Şi după o lună de zile, trei săptămâni, cam aşa ceva, iar capăt aceeaşi delegaţie şi iar m-am dus la Hotin. Eih, când m-am dus pe la Cernăuţi, pe la Hotin, cu o maşină de ocazie, eram sus nu în cabină, că era ocupată cabina şi era un cetăţean care mi se părea mie dubios (râde) şi am văzut, domle’ şi pe-o parte şi pe alta evrei împuşcaţi de nemţi. Era adus un convoi, evrei scoşi din ghetou. Un convoi au vrut să-l ducă în Polonia, dar pe unde i-a dus acolo, nu ştiu, dar am văzut o parte, până aproape de Criscăuţi, dacă nu mă-nşel, morţi şi într-o parte şi-n alta, împuşcaţi pentru că nu mai puteau să meargă. Asta era şi soarta fetei. (Şi nu v-aţi mai întâlnit niciodată cu copilul acela?) Nu, nu mai ţin minte cum o chema. Şi să vă spun sincer, alte probleme te preocupau atunci.
(Revenind la război, mi-aţi spus că v-a fost strivit un deget. Ce s-a întâmplat?) Da, ăsta. În prima zi de război erau nişte pompe de vacuum, ca maşinile să facă evacuarea mai uşor. Se evacua aerul, se scotea aerul din condensor şi pompele alea erau c-un piston mare şi mai aveau încă unul aşa, dublu piston. Şi eu am schimbat garnitura. Şi nu o dată am schimbat eu aia, da atunci am băgat degetul ăsta, să văd dacă nu se-ncălzeşte, dacă nu-i prea strânsă garnitura şi-n timpu? ăsta tunurile descarcă. Era un tun de la pupa care-a descărcat şi-am întârziat o fracţiune de secundă şi mi-a prins degetul acolo şi mi l-a strivit.
Povestiţi-mi de bombardamentul din 4 aprilie.) Dom?le, cum v-am spus, în 28 martie am venit din Germania într-o permisie şi generalul Zegheru îmi spune că nu mai plec înapoi. Am rămas ca instructor acolo, la şcoala aia. În ziua aia, de 4 aprilie, s-a făcut un exerciţiu de apărare pasivă şi erau plutoanele, companiile, toţi elevii erau repartizaţi. Se duceau în Bucureşti pentru eventual ajutor, să nu-i prindă bombardamentul în şcoală. Eu reparam o maşină a căpitanului Colan şi, dom?le, toată lumea s-a dus la apărare, la exerciţiu şi la ora 9 jumate-zece sună sirenele din nou. Eih, toată lumea a crezut că s-a terminat exerciţiul şi au ieşit afară. Da de unde, că a venit aviaţia. (Atunci cine a bombardat?) Americanii cu englezii. Da ştiţi, era plin cerul de avioane. Şi-a început, la Gara de Nord, când a căzut o bombă în casieria centrală zburau hârtiile de 2000 de lei. Şcoala era mai încoace de gară. Un cupon de cale ferată a fost aruncat peste gară, pe Calea Griviţei. (Cum aţi scăpat atunci? Ce-aţi făcut în momentul acela?) În momentul ăla eu am ieşit din garaj, unde reparam maşina aceea şi aşteptam pe unul ca să vie din oraş să-mi aducă un cărbune la ambreiaj, că în loc de rulment de presiune era un cărbune la Chevrolet, că era un Chevrolet polonez. Strigă unul: ?Elev, culcat!? Zic: ?Ce strigi domnule la mine ?culcat???, că eram în picioare. Am văzut că strigă tare la mine şi-am văzut avioanele alea, m-am culcat. M-a luat pe sus o bombă şi m-a dus vreo şase metri mai încolo, m-a aruncat. Era o bombă care-a căzut în corpul de gară. Praf a făcut, n-a mai rămas nimica acolo. Soldaţi n-au fost, ei erau plecaţi. Numai o santinelă era, care se băgase la adăpost. Asta a fost pe 4 aprilie.
…Eram elev la Şcoala de Arte şi Meserii, la Noua Suliţă, care era cumva o suburbie a Cernăuţiului şi era plin de evrei, comercianţi. Şi a venit în vizită Zelea Codreanu, legionarul. Da. Şi eram afară, ieşisem de la biserică, că am fost duşi cu şcoala la biserică şi m-am dus şi eu să-l văd pe Zelea Codreanu, că îl simpatizam. Era profesor bun, că el a fost profesor la Aron Pumnu şi era un om care într-adevăr vroia ceva. Şi ţin minte că un evreu l-a întrebat: ?Domnule profesor, dacă ferească Dumnezeu, ajungeţi la putere, ce faceţi cu noi, evreii??. Atunci Zelea Codreanu cu un băţ, cu un baston făcut din brad, cu noduri zice: ?Uite, vezi, cu băţul ăsta vă mut, până-n Palestina vă duc. Nu vă omor.?. Eu am avut şi poza lui, da n-o mai am. Poate o să fac rost. Eh, era un om foarte hotărât, un om care ştia ce vrea. El n-a spus că-i distruge pe evrei, dar prea multe posturi de înaltă anvergură aveau ei: directori de bănci, prin ministere, prin nu ştiu ce. Şi-atunci a zis: ?Măi, să fie şi dintr-ăştia ai noştri.? (Şi ce s-a mai întâmplat atunci?) Atâta. Îşi făcea el propaganda lui, că de-aia a ajuns, când a ajuns la puterea legionară, prin ?30 şi nu ştiu cât. Pe urmă, că l-au omorât în puşcărie, asta-i altceva. A venit Horia Sima, pe care l-am cunoscut şi eu la Madrid. Nu mi-a plăcut de Horia Sima. Era un om mai închis aşa, mai pervers pot să spun, da? Zelea Codreanu era un om foarte popular şi foarte deschis.
(Cum l-aţi cunoscut la Madrid pe Horia Sima?) Pe Sima l-am cunoscut când a venit la o întrunire a românilor de-acolo şi mi l-a prezentat unul: ?Domnul profesor Horia Sima?. Era cam bătrânel. Nu mi-a plăcut de el. L-am mai cunoscut pe Goga, înainte de a muri. În ?37 a fost asta, precis ştiu şi eram acasă, la Hotin. Şi vine avocatul Teodorescu, care era secretar la cuzişti, vine la noi să închirieze o maşină să se ducă prin comune pentru propagandă electorală (râde). Nu era tata acasă, mama nu era acasă şi zic: ?Domnule avocat, vă duc eu!?. Eih, atunci l-am cunoscut şi pe Octavian Goga. Ne-am dus prin sate şi-i spune Goga lui Teodorescu (şi Tabacu era unu?): ?Mă, ia fă-l şi pe tânăru? ăsta membru de partid, ce dracu?!? Şi-am spus: ?Nu, dom? profesor, eu nu fac politică, nu mă pricep.? ?Hai la tineret măi, ce dracu?!?
(Legionarii nu veneau să-nchirieze autobuze de la tatăl dumneavoastră?) Nu. Aveau ei treburile lor, da nu ştiu cu ce se deplasau. (Dar erau pe-acolo cu propaganda?) Da sigur, sigur că da. (Aţi participat la vreo întrunire de-asta?) Nu, nu. Atâta-mi trebuia, că mă împuşca. Că şi-aşa am fost puricat de comunişti de numa-numa. (V-au luat la întrebări?)În primul rând, n-au ştiut niciodată că tata meu a fost moşier. N-au ştiut din cauză că n-am purtat acelaşi nume şi eu am tăcut din gură. Şi asta a fost cumva şi-un bine. Pe tata l-au luat şi l-au băgat la Canal. Dacă mai ştiau şi de mine… Eu m-am dus la Canal şi l-am ajutat pe tata în limita unor posibilităţi, că eram maistru principal la construcţii speciale şi m-am dus pe canal acolo şi-am stat de vorbă cu un coleg de-acolo ca să-l scoată pe tata, că-l punea în decembrie să steie în apă până la brâu, că împletea faşele alea pe malul Dunării ca să nu înece apa malul. Am spus lui ăla: ?Scoate măi pe omu? ăla, că ăla e tata meu!? L-a protejat puţin, ce se mai putea proteja. După aia a murit, n-a mai trăit mult timp.
(Aţi mai cunoscut şi alte personalităţi, în afară de cele de care mi-aţi spus?) Eih, eu ştiu?! Pe Antonescu l-am văzut. A făcut inspecţii militare. A fost un militar desăvârşit, extraordinar. A dat tot ce s-a putut pentru armată. El a avut grijă de armată cum nu se poate. Niciodată n-a fost mai bine, dar şi cerea. Şi-ntr-adevăr, trebuia să faci instrucţia cum trebuie. Nu suporta beţivii, hoţii. Da, l-am văzut. Şi la Bucureşti l-am văzut. A fost trădat, sigur că da. Eu nu-l învinuiesc pe regele Mihai, ferească Dumnezeu. Eu sunt regalist, însă arestarea lui, la palat, a fost forţată. Eu eram la Bucureşti şi regele a fost forţat de căţei, care erau generali, colonei, din cauză că ordinul lui Antonescu a spus: ?Tot din garda regală, tot să fie absolut pe front?. Şi ăştia, ca să nu se ducă pe front, să-i mestece păduchii şi noroiul de pe front, i-au spus regelui Mihai: ?Da, ăsta vrea să-ţi ieie locul, vrea nu ştiu ce!?. Ăsta a fost adevărul adevărat. Da. Şi regele Mihai a abdicat la presiunea lui Vişinschi care-a spus aşa: ?Ori cei 2500 de studenţi care-au manifestat vor muri, ori te lipseşti tu de coroană.? (Ce-i cu cei 2500 de studenţi?) A fost o manifestaţie a studenţilor, în Bucureşti, care-l susţineau pe rege şi au fost arestaţi de ruşi. Şi-atunci s-a pus problema: ori mor ăştia 2500 de studenţi, ori renunţă la coroană. (Asta a fost în ?47?)Da. (Pe rege l-aţi văzut?) Da, eu am fost decorat. Iar mă-ntorc acum.
Eu trebuia să fac practică, în cadrul Şcolii de Arte şi Meserii. La tata nu aveam voie să fac practică, că îmi spuneau ăia că: ?Du-te mă dracului, că tactu? îţi dădea certificat chiar dacă dormeai toată ziua, tot îţi dădea ţie certificat?. Şi m-am dus la Bucureşti, la Malaxa. Eih, acolo l-am văzut pe regele Mihai lucrând. Lucra la pielărie, iar eu lucram mai departe de el, şi eu şi fratele meu, că amândoi am terminat şcoala aia. Eih, odată, în timpul şcolii a venit cu toată clasa lui, cu toată suita lui, cu toţi colegii lui, a venit cu trenul exact în faţa şcolii. (Unde?) La Noua Suliţă. Eu eram cercetaş şi-am găsit o lingură de arpacaş şi-am făcut o floare dintr-aia a cercetaşilor, crinul, care era simbolul cercetaşilor. Eih, şi ăsta i l-am dat cadou lui Mihai. Da, eu i l-am dat cadou. S-a uitat la el, am văzut că-i place şi-am zis: ?Poftim!? (Era copil atunci?) Da sigur, era şi el un puşti. A trecut asta. În 1938, la manevrele regale, am fost pe una din navele astea, pe Catargiu mi se pare. Şi am făcut tragere pe mare. Noi nu ieşeam pe mare, da? din Gurile Dunării am tras cu mitraliera 13 şi 2, marca Hotchis şi-am ţintit bine. Eih, regele Mihai mi-a dat un ceas de buzunar. (Nu-l mai aveţi?) Nu. L-am pierdut în timpul războiului, când am căzut în apă, în Dunăre s-a dus. (Deci a fost impresionat de cum aţi tras.) Da, că am tras bine. (Nu i-aţi spus că v-aţi mai întâlnit cu el?) Nu, bine, nu puteai să vorbeşti chiar aşa, că erai limitat. (Deci asta a fost a treia oară.) Da. Şi încă ceva, care ar putea să-l ajute acuma, nu ştiu în ca măsură. Eu am fost repartizat, când eram la Geniul Marin, la Comisariatul de control şi a fost acolo un rus, unul Boris şi unul Cosiliev, nu mai ţin bine minte, care tot venea acolo în control. Şi unde am fost eu închis ca să pun motorul, acolo aveau ruşii un sediu, de dinainte de a mă închide pe mine, şi acolo au adus la un moment dat nişte tablouri, nişte picturi. Le-au adus cu o maşină specială, în lăzi, ambalate, protejate. Le băgau în lăzi şi le duceau pe un şlep care se ducea la ruşi. Da, alea au fost precis, ştiu precis, tablouri luate din palatul regal. La un moment dat, Boris ăsta îl întreabă pe ăla: ?De unde le-aţi adus?? ?De la Casa Regală.? Şi regele Mihai a fost învinuit că a dus tablouri. Nu ştiu dacă a dus sau nu tablouri, da eu ştiu precis că ruşii au luat tablouri din palatul regal. Un tablou, pe care-l ţin eu minte, îl reprezenta pe Napoleon trecând munţii Alpi. (L-aţi văzut şi dumneavoastră?)Da, că discutau ruşii. Eram tălmaci. (Sunteţi decorat şi dumneavoastră, nu?) Da, sunt decorat. Asta este o decoraţie a veteranilor. (Cine v-a decorat?) Asta acuma, în timpul lui Constantinescu, când a venit la veterani. Da. Asta e.
Sursa: MEMORIA.RO