Interviu cu lingvista Zamfira Mihail,
fiica remarcabilului preot şi istoric basarabean Paul Mihail
De curând, la Biblioteca „B.P. Haşdeu” din Chişinău a avut loc conferinţa omagială consacrata întoarcerii acasă a ilustrei lingviste cu renume european, prof. dr. la Institutul de studii sud-est-europene al Academiei Române de la Bucureşti – Zamfira Mihail şi a prof. univ. dr Dinu Ursu, eminescolog, de la Universitatea de Stat din Odesa.
Ca o reabilitare în timp şi spaţiu a două personalităţi basarabene, descendenţi din viţa distinsului preot şi istoric Paul Mihail de la Cornova Unghenilor, aşa a calificat acest eveniment moderatorul Vlad Pohilă.
Printr-un joc al destinului, după 1940 Zamfira Mihail s-a refugiat împreună cu părinţii în România şi acolo a ramas, iar vărul său, Dinu Ursu, a ajuns în Siberia, cu părinţii deportaţi. În numele memoriei tatălui, Zamfira Mihail continuă să ţină legătura cu baştina tatălui graţie cornoveanului Vasile Şoimaru. Fiind şi cetăţean de onoare al Cornovei, Zamfira Mihail patronează liceul din localitate (care, de mai mulţi ani, poartă numele Părintelui Paul Mihail) repartizând anual, din salariul său, patru burse pentru cei mai buni elevi la învăţătură.
Întoarcerea acasă a celor două personalităţi a coincis cu lansarea volumului „155 de cărţi într-o carte” de Zamfira Mihail, dedicată aniversării de 105 ani de la naşterea tatălui Paul Mihail (1905-1994). Activând în calitate de cercetător ştiinţific la Filiala Iaşi a Academiei Române, Institutul de lingvistică, istorie şi folclor (1958-1971), la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (1991-1999), ca şef catedră de filologie la Universitatea „Spiru Haret”, Zamfira Mihail este autoarea a peste 400 de articole şi studii remarcabile în domeniu.
– „Niciodată nu e prea târziu să te întorci acasă”, afirmă în cuvântul introductiv al cărţii dumneavoastră directorul BM „B. P. Hasdeu” (coordonator de proiect alături de Vlad Pohilă şi Vasile Şoimaru), referindu-se la vastitatea abordărilor, adâncimea cronologică a subiectelor cercetate, diversitatea valorilor culturale, literare şi lingvistice…
– Da, e un volum ce cuprinde, practic, activitatea mea de cercetător ştiinţific. E structurată în 3 compartimente: literatura română – Civilizaţia cărţii – relaţii culturale; Lingvistică şi etnolingvistică; Etnografie şi antropologie culturală – ca un studiu despre cunoaşterea valorii şi realizarea ei.
– Pe 29 iunie curent se împlinesc 105 ani de la naşterea marelui cărturar Paul Mihail. Cum vi-l amintiţi pe tatăl dumneavoastră?
– Dumnezeu mi-a hărăzit să văd lumina zilei la Chişinău, în familia preotului savant Paul Mihail şi a preotesei Eugenia Mihail, fapt ce mi-a marcat destinul. Locuiam în casa parohială a Soborului Vechi, unde paroh era tatăl meu. Părintele Paul Mihail era şi director al şcolii de cântăreţi. Era bun prieten cu Constantin Madan, dascăl la biserica de la Truşeni. Odată, tata m-a luat şi pe mine şi m-a dus de mână la deschiderea muzeului bisericesc, înfăptuit de tata. Tatăl meu fiind un împătimit cărturar, îl vedeam lucrând ore întregi cu cărţile, eram în universul cărţii. Primul mei exerciţiu a fost când, în 1948, a făcut o ediţie comparativă a manuscrisului cronicii lui Ion Neculce cu ediţiile existente şi cu alte manuscrise. Când tata citea textul manuscrisului, eu urmăream pe un text tipărit. Aveam 11 ani. Dar observam foarte bine diferenţele din manuscrise. În felul acesta a apărut un studiu comparativ în care eu şi cu mama am fost într-un fel persoanele care am contribuit la realizarea acelei cărţii. Ulterior, datorită tatălui, am învăţat alfabetul chirilic – sunt şi cercetător ştiinţific în domeniul lingvisticii comparate şi al slavisticii, care îmi ajută de-a lungul vieţii la realizarea studiilor. Sub îndrumarea lui m-am specializat în cercetarea culturii vechi româneşti.
– Cunoaşterea unei limbi slave v-a ajutat să demonstraţi românitatea limbii vorbite în Basarabia?
– Sigur, este incontestabil limba română. Încerc să realizez un corpus de texte româneşti din Basarabia, deocamdată, din sec. XIX, când, sub stăpânirea ţaristă, intelectualii de aici, cărturari, preoţi şi reprezentanţi ai altor straturi sociale scriau diferite lucrări şi cu caractere chirilice sau cu alfabetul de tranziţie. Fapt ce denotă că scrisul în limba română din Basarabia a urmărit aceleaşi probleme de unitate cu limba română din celelalte zone ale României.
– Vă mai amintiţi de biblioteca tatălui?
– După 1944 am fost evacuaţi din Chişinău cu dreptul de a lua cu noi lucruri cu o greutate totală de 60 kg. Practic, după refugiu am luat-o de la zero, am reconstituit, am cumpărat cărţi.
– Ştim că Paul Mihail a editat cartea „Opt documente moldoveneşti dinainte de Ştefan cel Mare”. A ţinut să demonstreze că pe timpul marelui nostru domnitor s-a vorbit româneşte şi că era român?
– Principiile de lingvistică generală arată că nu este obligatoriu ca limba folosită în scris să fie şi limba orală. Teza generală, acceptată azi în lingvistică (nu numai cea românească, dar şi cea internaţională) este că limba slavonă în evul mediu a fost o limbă de cancelarie, o supralimbă internaţională care a servit relaţiilor Principatelor Române cu celelalte organizaţii statale din jur. Însă poporul şi clerul vorbeau româneşte. Dovadă că la sfârşitul sec. XVII liturghia, întreg cultul, care până atunci se desfăşurase în limba slavonă, trecuse la limba română, s-a românizat. Biserica română este una dintre puţinele biserici din lume care foloseşte limba vorbită. Cartea tatălui ”Opt documente moldoveneşti dinainte de Ştefan cel Mare” demonstrează acest lucru.
– Ce ne mai puteţi spune de activitatea ştiinţifică a lui Paul Mihail?
– Având studii de Teologie la Chişinău şi de Istorie la Iaşi (lic. 1932, a luat doctoratul în Teologie la Cernăuţi, Suceava), a efectuat călătorii de Studii în Iugoslavia, Bulgaria, Grecia şi Turcia (1930-1932). Acolo a descoperit numeroase documente privitoare la români. Tatăl a deţinut şi diferite funcţii în Chişinău: diacon şi preot la biserica ,,Soborul Vechi”(1932-1944), profesor de istorie (1933-1944), secretar al Secţiei pentru Basarabia a Comisiunii Monumentelor Istorice (1941), director al Muzeului istoric-bisericesc din Chişinău, director al şcolii de cântăreţi bisericeşti (1941-1944). După 1944, refugiat peste Prut, devine preot la biserica “Bunavestire” din Râmnicu Vâlcea (1946), apoi la biserica ,,Banu” din Iaşi (1946-1975), asistent la Facultatea de Filologie a Universităţii din Iaşi (1948-1949). L-a preocupat studierea surselor medievale ale istoriei naţionale, fiind cel dintâi cercetător român al arhivei metocului Sf. Mormânt din Istanbul (Constantinopol). În alte lucrări se ocupă de legăturile bisericeşti româno-ruse, de studiul manuscriselor slave şi româneşti, de circulaţia vechilor tipărituri româneşti. A mai publicat „Documente moldoveneşti găsite la Constantinopol (1462-1755), „Album de documente moldoveneşti din veacul al XV-Iea”, “Cărţi bisericeşti, manuscrise şi icoane din Basarabia, însemnări vechi şi inscripţii”, “Viaţa şi opera lui Gavriil Muzicescu oglindită în scrisorile anilor 1871-1899 în “Studii muzicologice”. În anul 1940, sub auspiciul Academiei Române, părintele Paul Mihail a editat cartea „Tipărituri româneşti în Basarabia”, pentru care a fost menţionat cu Premiul „Năsturel”, carte de referinţă în cultura românească. Tot ceea ce a urmat să scrie şi să cerceteze mai târziu s-a referit, în temei, la baştina sa, adică la Basarabia.
– Când aţi venit prima oară acasă?
– În 1962, cu o excursie de trei zile la Chişinău. La Cornova am ajuns foarte târziu, abia în 1982, când mă întorceam cu tatăl meu de la o conferinţă internaţională de la Moscova. Foaia de drum ne-a permis să ne oprim pentru câteva zile şi atunci am mers la satul de baştină al părinţilor mei.
– Cum găsiţi Chişinăul după atâţia ani de despărţire – v-aţi născut şi aţi copilărit aici?!
– Shimbări în bine. E un oraş modernizat, european. Chişinăul, de fiecare dată, mă emoţionează prin spiritul lui de românitate, de înnoire, atât a urbei, cât şi a oamenilor. Când vin la Chişinău, nu am timp să fac un tur al oraşului. Stau, de obicei, în bibliotecile Academiei, când vin în deplasări de schimb de experienţă între Biblioteca Academiei Române de la Bucureşti şi cea de la Chişinău.
– Cum a fost să vă afirmaţi, având statutul de refugiată?
– Ca fiică de preot, în mare măsură am fost şi marginalizată, purtam stigmatul „fiică de preot”. Regimul comunist era de o parte şi de alta a Prutului. Dar sprijinul părinţilor, bunul Dumnezeu m-au ajutat să depăşesc subaprecierile. În 1958 am devenit licenţiată cu diplomă de merit a Facultăţii de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, specialitatea limba şi literatura română. În plus, am reuşit să fac preţioase studii de stagiatură în Germania (bursa Deutsche Academische Auslandamt, 1968) şi în Grecia (bursa International Summer School, 1974), după care, în 1974, am susţinut teza de doctor în filologie cu tema „Terminologia portului popular românesc”.
Studiile mele publicate în ţară şi în străinătate, multe în limbi de circulaţie internaţională, sunt contribuţii de lexicologie, etimologie, geografie lingvistică pentru istoria limbii române şi a civilizaţiei populare româneşti în context comparat sud-est-european, lucru la fel de o deosebită importanţă, ţinând cont de faptul că popoarele din regiunea balcanică nu pot fi cercetate separat unele de altele, deoarece ele s-au dezvoltat în albii istorice învecinate, cu o permanentă interpătrundere a modului lor de viaţă, a culturii în general. Am colaborat la lucrări colective de mare amploare, precum ”Istoria gândirii şi creaţiei ştiinţifice şi tehnice româneşti” (1982) şi la anchete internaţionale, precum cea condusă de A. Guillon (Paris, 1982-1986), privind forma şi denumirea obiectelor în Balcani în secolele XIII-XVIII, alcătuind partea românească cu un eşantion de 5000 de termeni şi 400 de ilustraţii. În 1990-1991, când, în sfârşit, s-a schimbat regimul ideologic de pe ambele maluri ale Prutului, am revenit la completarea bibliografiei lucrării „Acte în limba română din Basarabia, 1812-1840”, cu un cuvânt înainte şi un studiu introductiv, în care se vorbeşte despre apariţia şi dezvoltarea cărţii româneşti în Basarabia în această perioadă. O altă lucrare la care ţin este ”Cronica lui Ion Neculce copiată de Loasaf Luca”, unde sunt coautoare cu Paul Mihail (Bucureşti 1980). În această lucrare demonstrăm că Ion Neculce este basarabean, dovadă a faptului din sec. XVII. Neculce se afla în mijlocul unei comunităţi din codrii Orheiului.
– Ce vă mai doriţi, acum că aţi atins, se pare, culmi de invidiat?
– Sănătate.
– Vă mulţumim şi vă dorim multă inspiraţie pentru noi lucrări din trecutul Basarabiei.
A dialogat Tamara GORINCIOI
Sursa: Capitala