Mă uitam la vizita făcută de jurnaliștii și bloggerii din Chișinău la București. Bună țară, rea croială, vorba cântecului. Lăudabilă inițiativă, înceată creștere – pe ambele părți de Prut.
Împlinesc anul acesta 29 de ani, din care majoritatea petrecuți ca adult am bătut drumurile în căutarea Mecăi românești, adică a Unirii și unității naționale. Să aud din partea guvernanților mei că trebuie făcut și nu că se face este pentru mine frustrant. La fel de frustrant cum este să aud bocete, vaite, plânsete de milă și veșnicul „să ne dea România”. Cunoscând tagma jefuitorilor care guvernează la Chișinău, consider că statul România, în relaționarea cu cel de al doilea stat românesc, n-ar trebui să dea nimic fără condiționări precise și dure. Și să facă, că teren e mult, și roditor.
N-ai cu cine?
Doar oamenii pot decide ce se va întâmpla cu viitorul lor. La întâlnirea cu jurnaliștii, premierul Ponta a spus că noi nu avem obiceiuri de a intra cu tancurile, ci mergem doar unde suntem bine-primiți. Același mesaj ca și președintele Băsescu la Consiliul Europei: Nu avem obiceiul de a anexa alte state, precum Rusia.
Nu are voie nimeni să aștepte să mai facă ceva România sau politicienii din Chișinău – asta se va întâmpla prea lent sau nu se va întâmpla deloc. Singurii din ecuație care pot schimba felul în care merg lucrurile sunt oamenii, poporul numit pompos – societate civilă.
