Ce este, în general, mai jignitor decât lipsa de dreptate? Dreptatea făcută de mântuială.
În această categorie se încadrează şi ceea ce se întâmplă cu situaţia protestelor de pe 7 aprilie 2009 la capitolul condamnărilor. Ultima decizie a instanţei de judecată: blogger-ul rus Eduard Baghirov, care a fost condamnat ieri la 5 ani de închisoare în dosarul protestelor. Acum, ce să spun? Lux! Tot să fii condamnat şi la 100 de ani de temniţă fiind în rolul lui Baghirov, care nu se mai află pe teritoriul Republicii Moldova din 2011, când a fugit în Rusia din arestul la domiciliu. Şi nu a evadat oricum, ci cu lejeritate imperială, cam cum sari peste un şănţuleţ, iar autorităţile de la Chişinău au vegheat, printr-o ineficienţă cronică, cu spatele întors, cu mâinile la ochi şi degetele în urechi ca această „operaţiune” să fie, într-adevăr, un succes răsunător. Cu alte cuvinte, condamnarea asta vine pentru Baghirov ca o factură întârziată în cutia poştală a unui apartament demult părăsit.
Gheorghe Papuc, ministru de Interne în perioada protestelor, condamnat la 4 ani în acelaşi dosar, a dispărut ca peştele sub apă. Fostul poliţist Ion Perju, condamnat la 10 ani, a fost „pierdut” de autorităţi prin regiunea transnistreană.
Ce mai avem? Mai avem aşa: 108 plângeri penale înregistrate; din aceste 108, 102 cazuri penale au fost iniţiate şi numai 31 de dosare au ajuns pe mesele instanţelor de judecată; 14 poliţişti au primit pedepse cu suspendare și 22 de polițiști au fost achitaţi. Nimeni nu a ajuns la răcoare, s-a făcut puţin joc de glezne, dar praful se aşează în straturi groase peste situaţia juridică a vinovaţilor. După cum ziceam, tot să fii condamnat în Republica Moldova pe o asemenea speţă.
De-a dreptul “mitologică” se prezintă, însă, această exactitate sincronică dintre verdict şi fugă în dosarul protestelor. Îţi scapă un vinovat. Îţi scapă alt vinovat. Îţi scapă, apoi, un alt vinovat. Nici măcar în desene animate nu este acceptată această “regulă de trei simplă” a “ironiei sorţii”. Cei care urmează să-şi primească condamnarea nu sunt monitorizaţi, autorităţile nu îi ţin sub o strictă supraveghere? Cum se poate să-şi ia tălpăşiţa atât de uşor? Cum se poate ca, în secolul XXI, să speli putina cu uşurinţa fugarilor de secol XIX? Aproape că te gândeşti la faptul că sunt anunţaţi telefonic înainte de către instanţele de judecată: “Măi, blea, noi te vom condamna acum. Uite, mâine ai un autocar la ora 07.00. Mâine, la ora 07.00 să fii acolo, că dacă te prindem că nu ne-ai scăpat, va fi vai de tine!”. În acest dosar, sistemul juridic din Republica Moldova se bălăceşte în acel tip de cinsim argumentativ preşcolar ataşat acelui clişeu al puşcăriaşului care evadează dintr-o închisoare de maximă siguranţă săpându-şi cu linguriţa un tunel pe sub podea.
Dacă rata de batjocură juridică a autoriăţilor la adresa populaţiei ar putea fi transformată, prin reconversie, în bani, Republica Moldova ar intra subit în posesia unui PIB cât al Statelor Unite şi al Uniunii Europene la un loc, iar miliardul de dolari „dispărut” ar deveni doar un bacşiş nesemnificativ lăsat istoriei.
Dar pentru astfel de situaţii ideale nu există decât basmele şi ciupercile halucinogene.
