Prima zi a summit-ului Parteneriatului Estic de la Riga a adus o veste, la suprafaţă, pozitivă Republicii Moldova în termeni financiari şi a împuternicit o evidenţă care ipostaziază în tuşe groase ineficienţa sistemului de colaborare politică a acestui proiect.
Potrivit anunţului făcut de Johannes Hahn, comisarul european pentru politica de vecinătate şi de negocieri pentru extindere, UE a pus la dispoziţia Republicii Moldova, Ucrainei şi Georgiei 200 de milioane de euro pentru IMM-uri prin DCFTA. DFCTA vizează Acordul de Liber Schimb, pe care cele trei state l-au semnat, alături de Acordul de Asociere, cu blocul comunitar şi are ca obiect întărirea şi modernizarea economică a statelor semnatare. Banii sunt nerambursabili. Dintr-un comunicat de presă de pe site-ul Comisiei Europene aflăm că IMM-urile pot beneficia de aceste subvenţii accesând patru tipuri de sprijin: 1) instrumente de împărţire a riscului: pentru îmbunătăţirea condiţiilor de creditare pentru IMM-uri prin reducerea riscului pentru instiuţiile financiare europene şi locale de creditare a acestora; 2) un soi de „scut” monetar care le va perimite IMM-urilor să se împrumute în moneda locală fără tarife nesimţite; 3) stimulente pentru investiţii: IMM-urile vor primi stimulente pentru a-şi upgrada procesele de producţie şi serviciile, astfel încât să se coordoneze cu standardele şi reglementările UE; 4) o serie de proiecte concepute ca „radare” pentru identificarea acelor specii de investiţii corespunzătoare cerinţelor DCFTA.
Aşadar, s-ar putea zice că, după prima zi a summit-ului, Republica Moldova s-a ales cu ceva în desagă. Ca gir simbolic, da. Numai că trebuie să ţinem cont că, dincolo de limbajul tehnic al DFCTA, banii aceştia promişi pe tavă nu vin să ţină piept bocancului iredentist al Rusiei. Nu sunt fonduri puse la dispoziţie după principii de protecţie combativă, ci dozaje financiare cu o filosofie contractuală cât se poate de clar delimitată şi de birocratică, în esenţă. Banii vor fi daţi în concordanţă cu liniile generale ale Acordului de Asociere, pe tipare economice de liber-schimb, şi nu ca o încruntare la adresa expansionismului moscovit. E importantă această distincţie pentru a nu face, încă şi încă şi încă o dată, risipă de entuziasm într-un punct invalid ca speranţă de securitate. În plus, halul în care trepidează corupţia în mediul politic din Republica Moldova poate oricând paraliza această sursă de finanţare. Mega-scandalul BEM-Banca Socială-Unibank a venit ca o veritabilă explozie nucleară în materie de încredere a potenţialilor investitori, o sperietoare-gigant, ca să ne rezumăm doar la un exemplu.
Orice summit conţine ceva festivist în alura lui diplomatică. Festivismul, ca sistematizare politică, va fi mereu plin de promisiuni şi de reconfirmări, asta este mecanica lui relaţională. Ţinta de la Riga, la fel cum a fost şi ţinta de la Vilnius, va fi aceea de a demonstra peluzei est-europene că UE încă mai aruncă un ochi pe fereastră spre aceste ceţuri ale Europei. Se bifează, adică, un obiectiv formalist de agendă europenă. Parteneriatul Estic a fost lansat la în 2009, după războiul din Georgia, ca un răspuns de soft power la adresa secesionismului rus. Şi asta a şi rămas până în prezent – un instrument de soft power, nu altceva, chiar dacă realităţile geopolitice din această zonă a lumii revendică transformarea lui în altceva. E drept că, la început, avându-i ca arhitecţi pe fosul ministru de Externe al Poloniei, Radoslaw Sikorski (index: uneori apropiat de Kremlin până la limita perversă), şi pe fostul ministru de Externe al Suediei, Carl Bildt, Parteneriatul Estic a strălucit o vreme sub aparenţa unei „încordări de muşchi” a Uniunii Europene. Însă treptat, odată cu ieşirea pe tuşă a celor doi şefi de diplomaţie, Parteneriatul s-a depersonalizat până când a devenit doar un morman de hârtii tot mai sterpe cu diverse semnături fantomatice pe ele.
Şi pentru că vorbeam în primul paragraf al materialului despre evidenţa lipsei de eficienţă din sistemul de colaborare (ca să nu-l numesc cum se cuvine – haos milimetric), iată doar un detaliu care vine să întregească încă o dată pesiajul dispersiei statelor vizate de acest Parteneriat: Armenia şi Belaursul au refuzat astăzi să semneze declaraţia de condamnare a anexării Crimeei. Nimic nou sub soare: Armenia este prinsă în insectarul Rusiei (e şi membră a Uniunii Eurasiatice) cu conflictul din Nagorno-Karabah, iar Belarusul (membră şi ea a Uniunii Eurasiatice) – indiferent de fentele retorice ale lui Aleksandr Lukaşenko, ba pro-europene, ba pro-NATO – este bastionul vital al Kremlinului pe flancul Mării Baltice. Se aştepta ca summit-ul de la Riga să ducă la dezgheţarea relaţiilor dintre Belarus şi UE. După „faza” de azi, vă imaginaţi cam cu câte tone vor îngheţa şi mai mult relaţiile Bruxelles-Minsk. În Georgia e aproximativ ca la Chişinău: declaraţiile sforăitoare la nivel public exaltă holograma parcursului european, dar în spatele perdelei se privatizează cu chiot obiective strategice către ruşi. Cât priveşte Azerbaidjanul, acolo există doar un singur scop: vânzarea petrolului şi a gazelor pe piaţa UE. Atunci când nu-l doare fix în cot de implementarea instrumentelor de democratizare şi modernizare economică, Azerbaidjanul se visează o „Elveţie” energetică a Parteneriatului estic, chiar dacă stă pe un morman de cadavre energetice: proiectul Nabucco West, proiectul White Stream şi proiectul TAP, care îşi propuseseră să scoată Europa din dependenţa Gazpromului.
Pe 25 martie, ministrul de Externe german, Frank-Walter Steinmeier, a cerut crearea unei noi Realpolitik după model biskmarkian. Puţină politologie n-ar strica pentru limpezirea memoriei destul de recente: când ne gândim la modelul biskmarkian, primul care ne vine în minte este fostul cancelar german Gerhardt Schroeder; când ne gândim la Schroeder, vedem acea uriaşă foarfecă social-democrată care invocă tăierea legăturilor Berlinului cu vectorul de asociere al lui Adenauer cu Occidentul şi menţinerea unei linii extrem de dinamice de dialog cu Rusia. Asta nu e o linie nouă, ci e aceeaşi linie, continuată şi de Angela Merkel, însă sub alte jocuri de lumini.
La Riga, Parteneriatul Estic se întâlneşte pe sine în oglindă: imaginea unui politici de coeziune eşuată din faşă, valabilă doar ca fidelitate terminologică, un ursuleţ de pluş căzut în nămolul dintr-o urmă de şenilă.
Dar aşa a fost încă de la început.
