Pe George Simion l-am întâlnit la Iași, la câteva săptămâni după ce fusese expulzat din Republica Moldova și după ce i se pusese interdicția de-a mai trece Prutul vreme de cinci ani. Fără să i se explice clar de ce și fără să ni se spună și nouă de ce. Putea doar presupune, după cum puteam doar și noi să dăm în bobi. Doar că le-a adus elevilor de la Liceul „Gheorghe Asache” cărți românești, de aia, a fost expulzat?
George Simion ne căutase la hotel, pe noi, pe basarabeni și eu am interpretat gestul său în acest fel: că i s-ar fi făcut dor de Basarabia. Dacă nu poate trece Prutul, măcar să se vadă cu niște basarabeni. Cât am stat de vorbă, am simțit în vocea sa o tristețe adâncă. Am simțit că ne invidiază că noi putem trece Prutul, pe când el nu. Discutând cu George Simion, mi-am amintit de răstimpul acela cumplit când nici eu nu puteam trece Prutul, deși eram invitat la niște festivaluri de literatură foarte importante. Colegii mei puteau să treacă Prutul, iar eu nu. Mi se părea nedrept și mă simțeam îngrozitor. Ca dracu.
Cred că una dintre cele mai cumplite pedepse este aceea de a nu putea să-ți vezi Patria, de a ți se interzice aceasta, așa cum mi se interzise mie în urmă cu câțiva ani și așa cum i se interzise și lui George acum. Zic Patria, pentru că, deși republica Moldova și România sunt două țări diferite, Patria e aceeași, e una singură.
M-am despărțit de George cu foarte multă părere de rău că nu poate veni și el cu noi în Patrie.
Citiți editorialul interal AICI.
