Ca un fenomen al corupţiei să devină „viral” în buzunarele celor care îl produc, există o sumă de conjuncturi care acţionează cu precizie de ceas elveţian în acest sens.
Starea actuală de cadavru economic a Republicii Moldova, în materie de credibilitate a forţelor statale, oferă o masă de autopsie extrem de generoasă pentru a urmări cum diverse „estetici” ale furtului cu etichetă politică se interconectează pentru a crea reţele cât mai vaste şi cât mai invizibile pentru un tip de îmbogăţire rapidă care nu doar că distruge energiile psihice constructive ale unei societăţi, izolând-o în confuzie, psihodramă, saprofagie şi silă de viaţă, dar creează, ca sens al existenţei politico-instituţionale, şi o beznă a funcţionalităţii atent injectată în ritmul politicilor publice. Politici publice pe care corupţia le transformă, la nivelul percepţiei umane, într-un soi de „locuri ale pierzaniei”: senzaţia cetăţeanului că în spaţiul public el va fi mereu lipsit de puterea garantată prin drepturile cetăţeneşti, că va fi doar o ţintă a celor mai insuportabile nedreptăţi şi umiliri. Situaţie din care nu poate ricoşa altceva decât o tentaţie a vegetării sociale în timpii morţi ai unei curse pentru supravieţuire care se anunţă fără sfârşit.
Numai că în Republica Moldova pretenţia de invizibilitate a corupţiei a dat de mult faliment şi metastazele zac la lumină într-un şoc spectaculos al vizibilităţii maxime. Ca hoiturile putrezind sub soarele deşertului.
Cum se construieşte corupţia atestată politic? Să zicem că eu sunt un oligarh feroce, cu forţa financiară şi influenţa politică ale lui Vladimir Plahotniuc. De asemenea, să ne imaginăm că eu, în calitate de oligarh gigantic cu economia naţională pusă la breloc, am puzderia de afaceri ale lui Plahotniuc crescute în ani şi ani în “sera” unui stat fictiv aflat la confluenţa unor drame istorice (Pactul Ribbentrop-Molotov, prăbuşirea URSS-ului, războiul secenionist culminat cu apariţia regiunii transnistrene etc.) care se ciocnesc continuu ca nişte plăci tectonice, reactualizându-şi moştenirea de sechele politico-economico-culturale. Ca oligarh, zeii au fost de partea mea, căci am avut norocul de-a mă ivi afacereşte într-un labirint al evoluţiei post-totalitare în care patologiile administrative ale “vechii lumi” s-au reîncarnat cu succes, prin epoca de tranziţie a privatizărilor sălbatice, în racilele administrative ale “noii lumi”. Oriunde mă uit am numai avantaje şi dacă scutur din mâini îmi cad numai aşi din mânecă: sectorul administrativ este cel mai mare angajator, deci am de partea mea orgia nepotismului şi a numirilor politice care vin la pachet cu un aparat bugetar obez; izolaţionism economic rezultat din subdezvoltare economică şi din jocuri politice demente care au făcut din statul în care acţionez o sperietoare pentru investitorii străini. Ce paşi trebuie să urmez având la dispoziţie un asemenea teren fertil? Intru mai întâi în politică, sunt ghiftuit de bani, ceea ce-mi garantează o ascensiune rapidă în ierarhia partidului, nu urc prea mult, că nu-i bine să ocup funcţii cu prea multă vizibilitate publică, îmi caut oameni cu bani în politică, mi-i fac parteneri, îmi caut şi oameni fără bani în politică, mi-i fac sclavi, le finanţez “destinul politic” şi capriciile financiare şi astfel le pun zgardă şi lesă, ham-ham!, rostogoliţi-vă. Următorul pas: mă blindez de ziare şi televiziuni, ca să pot deţine controlul asupra fluxului de informaţii. Dacă deţin acest control, atunci devin arhitect de realitate socială şi stăpân peste o maşinărie devastatoare de şantaj – pentru partenerii mei şi pentru sclavii mei, ca să-mi asigur durabilitatea “devotamentului” lor. Toate aceste tactici vor crea pentru mine, în raport cu ei, rute profitabile de bani: investiţia mea în partenerii şi în sclavii mei trebuie să se întoarcă la mine, ca un bumerang, cu profit înmiit. Muniţia mea de şantaj mediatic mă va ajuta ca acest lucru să se întâmple constant, în aşa fel încât, indiferent de puterea politică a vremii, statutul meu financiar să fie tot timpul în cărţi, să stau permanent la masa decizională, să pun rapid pumnul în gură oricărui potenţial inamic care-mi vânează poziţia. Ajuns în acest punct al evoluţiei mele de oligarh, următoarea mea preocupare obsesivă este aceea de a-mi păstra influenţa dobândită, factorul de frică pe care îl exercit asupra partenerilor şi sclavilor mei. Ca să nu mă găsesc vreodată pe nisipuri mişcătoare, am nevoie ca nimic în jur să nu se schimbe, totul să rămână aşa – în esenţă, nu în aparenţă. Deci, sub nicio formă nu trebuie să permit ca mediul politic în care eu mă dezvolt ca oligarh să ajungă într-un dialog constructiv cu posibili parteneri externi. Tot ce-i extern aduce obligaţii pe care eu nu le pot dresa. Cum ar fi FMI. Sau UE. Ambele construcţii având mecanisme riguroase de monitorizare a avantajelor financiare pe care le oferă. Ce prefer, să-mi vină pe mână fonduri europene cu nemiluita, dar care sunt dificil de devalizat, sau să rămân conectat la vechile surse de bani, poate nu atât de ofertante pentru extinderea “occidentală” a afacerilor mele, dar pe care le cunosc ca pe liniile din palmă? Evident că a doua variantă îmi convine. Evident că nu voi ceda vrabia izolaţionistă, dar sigură, din mână pe cioara comunitară mirobolantă financiar, dar imposibil de controlat de mine, de pe gard. Să comit nebunia de a permite deschiderea unei cutii a Pandorei care mi-ar aduce pe cap o luptă anticorupţie însoţită de un Mecanism de Cooperare şi Verificare? Asta ar însemna, în timp, slăbirea a ceva ce pentru mine reprezintă cea mai impunătoare formă de geopolitică: culoarul de contrabandă. Eu, în calitate de oligarh educat în mocirla capitalismului de cumetrie adus de colapsul Uniunii Sovietice, am nişte instincte animalice care îmi sugerează câteva adevăruri simple, dar eficiente pentru rasa de ticălos pe care o reprezint: 1) tot la Realpolitik se ajunge, uneori direct, alteori prin curbe vaste (soft power, drepturi ale omului, stat de drept ş.a.m.d.); 2) Vestul rămâne cu marile lui victorii diplomatice, cu grandoarea ideilor, cu Raymond Aron sau Hannah Arendt sau mai ştiu eu ce genii tulburătoare, iar Estul rămâne cu ceea ce îmi aduce mie bani pe căi sigure: criza de speranţă a oamenilor, care-i va duce până la urmă la un Sindrom Stockholm, şi încremenirea zilelor în ceva tulbure şi haotic ce nu mai trece. În sensul ăsta, culoarul de contrabandă, privit ca daltă de sculptură socio-politică, face knock out din doi timpi şi trei mişcări tot ce-a putut gândi excepţional şi salvator Kissinger despre ordinea mondială. Etajele civilizaţiei sunt pentru vorbele memorabile, iar subsolurile civilizaţiei sunt pentru cei ca mine: oligarh din Republica Moldova, cetăţean într-un stat secretat special de cei ca mine doar pentru cei ca mine. Restul oamenilor? Dumnezeu cu mila, cum se spune. Aaa, desigur, dacă refrenul politic al zilei cere ca, la un moment dat, să îmi camuflez corupţia sub diverse teme de agendă publică, cum ar fi, de pildă, direcţia europeană, doar pentru a mai picura puţină ceaţă în ochii electoratului pentru a elibera tensiunile adunate în oameni, normal că voi juca şi eu piesa, normal că voi achiesa, normal că mă voi căţăra pe valuri de proteste, pe 2009 sau alt an, şi voi promite în fel şi chip mult aşteptata intrarea în democraţie autentică şi trai demn…
Ies din rol.
La ce bun această “portretizare”? Pentru a finaliza cu acest final: corupţia, impregnată în viaţa de zi cu zi a unei societăţi, nu îmbolnăveşte abstract, ci concret, fizic, creierul, inima, fiecare organ al corpului. Dar cea mai rea deposedare pe care corupţia o practică este asta: te face să te simţi în propria ta memorie raportată la ideea de lucruri cu adevărat importante ale vieţii, în timpul vieţii, o fantomă.
