Mai bine omul lui Putin, decât omul oligarhilor, spune despre el însuşi liderul socialiştilor de la Chişinău, Igor Dodon.
Replica lui Dodon a venit în urma unei întrebări puse de moderatorul emisiunii „Puterea a patra” de la postul de televiziune N4, şi anume dacă nu îl deranjează eticheta de „om al Moscovei”.
Însă pe cât de pătimaşă retoric este afirmaţia liderului PSRM, pe atât de absurdă se manifestă la proba realităţii. Rusia condusă de Vladimir Putin este o veritabilă „enciclopedie” a oligarhatului. Zeci de studii şi materiale de presă au contorizat în ultimul deceniu felul în care dominaţia internă a liderului de la Kremlin, cu mâna de fier a soliviki-lor, a dat naştere unei „religii” a „cleptocraţiei”.
Anul trecut, o carte făcea furori în Occident: „Cleptocraţia lui Putin: Cine deţine Rusia”, de Karen Dawisha, profesoară de ştiinţe politice la Miami University. Cine deţine Rusia în prezent? În linii mari, concluzia cărţii este următoarea: naraţiunea centrală a Rusiei ultimilor duăzeci de ani este posibil să nu fie cea a eşecului democraţiei, ci a producerii unei noi forme de autoritarism rusesc. În această logică, atenţia ar trebui îndreptată nu asupra vidului reformator, ci asupra unei găşti de agenţi KGB care, oripilaţi de faptul că ar fi putut să-şi piardă puterea după sfârşitul Uniunii Sovietice, a pus căpăstru unei întregi naţiuni, impunând un control total. „Mergând mână-n mână cu crima organizată rusă, începând de la sfârşitul anilor 1980, au complotat cu succes o revenire la putere. Asistaţi de către industria bancă lipistă de scrupule a offshore-urilor, aceştia au furat banii care aparţineau statului rus, i-au scos în afara ţării pentru a fi în siguranţă, i-au reinvestit în Rusia, apoi, bucată cu bucată, au preluat puterea totală în stat. Odată aflaţi la butoane, au repus în funcţiune metode sovietice de control politic – pe care doar ei le cunoşteau – acutalizate pentru epoca modernă”, scria reputata analistă Anne Applebaum într-o cronică publicată în New York Review of Books pe seama studiului semnat de Karen Dawisha. O altă idee expusă de Dawisha este aceea că întoarcerea la putere a KGB-ului nu a avut loc în 2000, odată cu înscăunarea lui Vladimir Putin, cum consideră cei mai mulţi specialişti, ci la finele anilor ’80. La acea dată, Putin era agent KGB în Dresda. Aceştia sunt şi anii cei mai obscuri din biografia actualului lider de la Kremlin, susţine Dawisha, citându-l pe biograful german al lui Vladimir Putin, Alexander Rahr, care afirmă că această perioadă este învăluită într-o „ceaţă groasă de tăcere”. Ipoteza lui Dawisha: cât timp a activat în Dresda, este posibil ca Vladimir Putin să fi coordonat o mare reţea de racolare de agenţi, însărcinat să-i pregătească pentru ceea ce ar fi putut reprezenta sfârşitul URSS-ului. În acest sens, autoarea îşi aduce în ajutor un aspect vital din anul 2000, când serviciul de contrainformaţii german ar fi pornit o anchetă pentru a vedea dacă Putin recrutase sau nu agenţi care să rămână loiali KGB-ului chiar şi după colapsul Uniunii Sovietice.
Revenind la Igor Dodon, socialistul mai spus în emsiune că va susţine „cu plăcere” Platforma civică „DA” în referendumul privind alegerea directă a şefului statului. Nu este prima oară când interesele „strategice” ale celor doi actori publici se întrepătrund cu armonie.
„Noi tot suntem pentru alegerea direcă a şefului statului. Vom susţine cu plăcere iniţiativa Platformei «DA»”, a declarat Dodon.
