Când am primit misiunea de la InfoPrut să scriu acest articol credeam că va fi foarte simplu: cautare „google” cetăţenie română pentru moldoveni (căutare în rusă desigur) şi în doi timpi şi trei mişcări vei obţine un articol foarte frumos despre poziţia Rusiei cu privire la procesul de simplificare a redobândirii cetăţeniei române pentru cei cărora le-a fost retrasă abuziv la 28 iunie 1940 şi urmaşilor acestora până la a treia generaţie.
Mare mi-a fost mirarea când am găsit în foarte multe publicaţii electronice acest anunţ. Autorii lui chiar insistă să vă luaţi viitorul în propriile mâni, adică în propriile paşapoarte, în cele europene. Desigur acest viitor are şi un preţ: dacă eşti cetăţean al Republicii Moldova şi eşti descendent al unor persoane care prin zona anilor 1940 s-au aflat sub „dominaţie românească”, atunci vei plăti 2000 euro, iar pentru ceilalţi, indiferent că te simţi sau nu „faşâsto-rumân” preţul e triplu: 6000 euro. Genele româneşti sunt la mare căutare şi la mare preţ… . Să nu credeţi că sunt naivă şi nu realizez că acest mesaj este postat chiar de „moldoveni”. Nu, nu…. sunt conştientă că tot ai „mei” îşi vând şi mama pentru a „contribui” la formarea României Mari.
Cu toţii cunoaşteţi opinia mea faţă de acest proces: urmaşii trebuie să mai şi demonstreze că o merită sau cel puţin autorităţile române ar trebui să fie atente la cine devine cetăţean român, astfel încât procesul în cauză să nu devină periculos pentru securitatea şi stabilitatea internă a României.
Revenind, însă, la tematica acestui material trebuie să recunosc că procesul de documentare a fost unul lung şi asta deoarece există în presa online o mulţime de articole dedicate acestui subiect şi de foarte multe ori procesul de redobândire a cetăţeniei se transformă în geopolitică. Mirare a produs şi cantitatea de pagini scrise. În momentul în care cauţi opinia ruşilor o găseşti şi pe cea a ucrainenilor – foarte speriaţi de tot ce înseamnă „ROMÂNESC”. Între „românesc” şi „imperiu” există un singur semn şi acela este „=”. Nu există o altă interpretare, nu se acceptă un alt tratament decât cel al inducerii unei temeri faţă de tot ceea ce are provenienţă din ţara vecină. Din punct de vedere istoric au de ce să se teamă:
„Societatea ucraineană are nevoie de un consens în ceea ce priveşte problemele istoriei. Trebuie doar să recunoaştem că toate paginile istoriei Ucrainei sunt istoria Ucrainei, inclusiv în perioada sovietică, precum şi frontierele trasate după război. Punct. Orice încercare de a revizui istoria va conduce la revizuirea hotarelor ucrainene. Şi nu numai cu România. Ucraina doar era compusă din câteva părţi…”, spunea într-un interviu, acordat pentru publicaţia online Cenzor.net.ua pe 10 iunie 2010 istoricul Vitalii Kulik, colaborator al centrului de studiere a problemelor societăţii din Ucraina, citat de Flot2017.com.
Spre fericirea lor pot să stea încă o perioadă de timp liniştiţi pentru că legislaţia în vigoare şi interpretarea normelor de drept internaţional nu permit amestecul abuziv în treburile interne ale unui stat, iar Ucraina încă mai este stat. Dar dacă se va continua politica de intimidare a etnicilor români în Ucraina, atunci autorităţile române vor avea dreptul să utilizeze metoda consacrată deja de „oferire de ajutor şi protecţie românilor”. Cine va putea risposta? Oare nu acest motiv îl invocă Rusia de fiecare când un anumit interes naţional trebuie să fie promovat cu orice scop? Oare nu aceasta este metoda de forţare a frontierelor statelor vecine unde au fost create enclave etnice sau teritoriale, astfel încât să i se ofere geopoliticii ruseşti continuitate? Şi oare nu cu ajutorul unor promisiuni de apărare a drepturilor minorităţilor a ajuns Victor Ianucovici în scaunul de preşedinte?
Problema este că în cazul Ucrainei despre fragmentarea statului se vorbeşte mai mult în interiorul ţării şi nu în exterior. În plus, dacă tot vorbim despre expansiune, atunci le recomandăm vecinilor estici să fie atenţi la modalitatea în care percep ei o relaţie de bună vecinătate şi cum tratează probleme diplomatice cu vecinii lor şi mai estici. Forma în care se manifestă fobia faţă de România ar trebui să preocupe mai puţin decât dependenţa energetică, economică şi militară la care s-au autosupus înşişi ucrainenii.
Şi din nou la şcoală vă învaţă de rău…
Discuţiile cu privire la acordarea de burse de către statul român cu scopul de a îmbuiba minţile tinerilor moldoveni sau ucraineni care visează la un trai mai bun mi se par foarte interesante. Concluzia seamănă cu ceva de genul: mai întâi le dăm burse, apoi mai vedem ce facem cu ei. Şi eu sunt bursieră a României, dar, probabil, ar trebui să mă simt ignorată de autorităţile române care nu s-au sinchisit să mă îndoctrineze cu idei naţionaliste, adică nu şi-au dus la bun sfârşit lucrul cu mine. Nu a venit nimeni să-mi bată la poartă, fluturând promisiuni de viaţă lungă şi trai mai bun în România Mare. A fost alegerea mea, precum a fost şi alegerea altor mii de tineri. Nu ne-a obligat nimeni. Dacă autorităţilor statului Republica Moldova sau Ucraina nu le convenea acest lucru, atunci ar fi trebuit să vină cu o ofertă de studii şi condiţii de trai mai bune în propria ţară, astfel încât creierii, pe care îi deplângeau la Chişinău şi după care încă se mai plânge la Kiev, de origine română de altfel, să nu se pomenească în situaţia de a părăsi capul… .
Ştiţi care este argumentul forte al ucrainenilor? Andrei Novaţkii de la Fondul de Cultură Strategică ne spune:
„În şcolile din România nu se studiază istoria României, dar istoria românilor. La aceştia istoricii din Bucureşti adaugă 2,8 mln. de moldoveni, care locuiesc în Republica Moldova şi 400 mii de moldoveni, care locuiesc în Ucraina (în regiunile Viniţk, Odessa, Cernăuţi). Este posibil ca o asemenea poziţie a „struţului” adoptată de o parte a clasei politice ucrainene să se bazeze pe faptul că politica României nu întâmpină opoziţie nici în Europa şi nici în SUA.”
Când îl întrebi pe un etnic român din Bugeac ce se simte, la început spune că e moldovean, dar dacă îi mai pui aceeaşi întrebare şi a doua oară şi îi oferi două opţiuni „moldovean” sau „român”, răspunsul nu va mai veni atât de rapid şi nu va mai fi obligatoriu primul, pentru că brusc va începe să lucreze subconştientul acela naţionalist, care îi va spune să se mai gândească ce au fost strămoşii lui şi ce aveau ei scrişi în acte.
Ce mai vânează hiena…
Este foarte uşor să învinuieşti alte autorităţi, alte state că-ţi fură cetăţenii. Este mai greu să accepţi că aceşti cetăţeni s-au săturat să suporte încălcarea drepturilor elementare şi să fie trataţi ca cedenţi de suveranitate, după care se merită să se alerge o dată la patru ani pentru că aşa cere Constituţia unui stat aparent democratic. Îi vrei acasă? Atunci ar trebui să întreprinzi ceva în această direcţie şi când spun asta nu mă refer la limitarea drepturilor de a studia în limba maternă sau la intimidarea enoriaşilor care doresc să asculte o liturgie în limba română. Acestea sunt acţiuni care presupun retragerea unei minorităţi în cochilie pentru autoconservare, dar nu pentru mult timp, căci la un moment dat va avea nevoie de oxigen şi va face rost de el, prin întoarcerea la origine şi acceptând faptul că în perioada interbelică strămăşii au fost cetăţeni ai României Mari – în acest caz identitatea naţională va fi sursa de supravieţuire. Sintagma lui Mihail Pokasi „recunoaşte că eşti român şi toate hotarele îţi vor fi înlăturate” poate fi uşor combătută. Statul român nu a pus nimănui pistolul în ceafă, obligându-l să recunoască o identitate falsă sau să se mişte pe teritoriu european, pe când URSS a făcut-o prin crearea unei identităţi false. Nu hiena e de vină şi nici „jertvele de etnie română” care se aruncă într-o gură europeană hapsână. Poate, totuşi, problema e în altă parte?
Să ne decidem: expansionizmu’ e de tip european sau român?
Nu este o glumă, ci o simplă întrebare pe care orice om cu capacitate de exerciţiu deplină ar trebui să şi-o pună atunci când se documentează cu privire la acest subiect şi încearcă să depisteze care ar putea fi originile unor asemenea idei de „europenizare” a procesului de acordare a cetăţeniei. În momentul în care găseşti tot mai multe teorii care mai de care mai incredibile cu privire la expansiunea Uniunii Europene, care ar folosi cetăţenia română pe post de Cal Troian, involuntar îţi pui întrebarea de ce ucrainenii sunt atât de indecişi în privinţa originii pericolului? Să aduci învinuiri României este simplu. Pe undeva vei avea şi nişte argumente, iar dacă nu le ai o să le inventezi, pentru că ştii ce ai făcut sau din simplul motiv că ai acceptat cândva târgul (aici mă refer la admiterea încorporării unor teritorii străine în componenţa Ucrainei), ţi-ai asumat anumite riscuri cu toate urmările procesului. Însă, să teoretizezi fenomenul până la a începe a ridiculiza tot ceea ce înseamnă integrare europeană poate fi catalogat drept infantilism politic. În primul rând pentru că te declari un stat european, cu aspiraţii europene şi euroatlantice şi nici o conducere normală la cap nu ar avea aspiraţii utopice de a se integra într-o comunitate nesănătoasă, cu pretenţii expansioniste şi antidemocratice. Doresc să le reamintesc vecinilor de la Est că nimeni nu îi obligă să se integreze sau să devină stat membru al Uniunii Europene, chiar dacă sunt localizaţi din punct de vedere geografic pe teritoriul Europei. Precedente există şi nu din cele mai nereuşite. Dacă nu îi convine cuiva de la Kiev sau Odessa modelul comunitar de dezvoltare este liber să-l aleagă pe cel elveţian sau norvegian. Liberul arbitru încă nu a fost anulat în această privinţă, chiar dacă spre Kiev politica externă a Uniunii Europene se reflectă sub formă de expansiune cu chip românesc. Şi dacă printr-o minune cei care emit asemenea ipoteze vor alege izolarea sau reîntoarcerea la matca rusă în calitate de model, le mai recomandăm să se gândească şi la resursele pe care le deţine în acest moment Ucraina, este ea capabilă să vâslească singură sau nu? Rusia poate să se împartă cu gaze naturale, dar din păcate este un stat care cerşeşte de la acelaşi model expansionist european ajutor pentru modernizare. În plus, ce dă rusul fără să ceară nimic înapoi?
Cade şi următorul argument, precum că statele care se află la frontiera Uniunii Europene ar putea să aibă aceeaşi soartă ca Albania în perioada URSS sau Cuba la mijlocul secolului XX. Exodul masiv de forţă de muncă din Este spre Vest nu a avut loc nici în anul 2004 şi nici în anul 2007. Investiţiile străine directe la care ar putea fi „supusă” Ucraina în cadrul unui proces de integrare europeană ar aduce beneficii nu doar expansioniştilor europeni, dar şi economiei acestui stat, populaţiei în primul rând. Dar Kievul a ales să scoată paiul (seamănă cu un paşaport la formă şi culoare) românesc din ochii europenilor, uitând de bârna pe care şi-au băgat-o singuri în propria retină, ei înşişi devenind autorii propriei lor scindări teritoriale. Nimeni nu a atentat la integritatea statului ucrainean până nu au făcut-o ucrainenii! Uniunea Europeană nu cere loialitate, ci te provoacă la o atitudine mai responsabilă faţă de propria societate civilă, oferind un model reuşit de dezvoltare economică şi socială, astfel încât stabilitatea să devină termenul care să îi caracterizeze vecinii. Cui nu îi convine o asemenea etichetare? Oricărui actor statal care va alege să se complacă în „stabilitate” şi să uite de reformarea internă a societăţii. Pe ucraineni, încă, nu îi paşte nici stabilitatea şi nici progresul economico-social. Ei sunt preocupaţi de construirea unui stat autoritar şi de argumentarea unor teorii absurde cu privire la expansionismul statelor vecine, care nu au avut niciodată exerciţiul imperialismului.
În acelaşi articol, publicat în anul 2009, Mihail Pokasi spunea că procesul de acordare a cetăţeniei române pentru cetăţenii Republicii Moldova, dar şi pentru etnicii români din alte teritorii ar putea să aibă efectul unei bombe cu efect întârziat, iar România Mare nu este altceva decât o hienă, o subspecie est-europeană, care va activa acest mecanism. Din păcate declanşatorul este în mânile ucrainenilor şi acolo va rămâne şi în perioada următoare pentru că noua conducere de la Kiev nu se arată preocupată de reformarea internă, ci de amplificarea procesului de scindare a societăţii în baza unor argumente naţionaliste.
Statistici, statistici, statistici …
Pentru a întregi imaginea de ansamblu este necesar să cunoaştem numărul persoanelor cu duble cetăţenii. Din păcate datele de acest gen lipsesc cu desăvârşire. Doar în două articole am găsit referiri, dar şi acelea nu sunt recente.
Astfel, pe pagina electronică a Biroului Informaţional din Odessa al Partidului Socialist Progresiv din Ucraina în anul 2007 era specificat următorul lucru:
„Bunătatea autorităţilor române nu are limite, acestea fiind gata să îi înscrie drept români chiar şi pe ruşii şi ucrainenii care locuiesc în Republica Moldova, dacă aceştia doresc să devină cetăţeni ai statului vecin.
Conform rezultatelor unui monitoring comun româno-ucrainean cu privire la respectarea drepturilor minorităţii româneşti din Ucraina s-a constatat că în anul 2001 pe teritoriul regiunii Odessa locuiau 724 de cetăţeni, care s-au identificat ca români. Pe de altă parte 123800 de concetăţeni se consideră a fi moldoveni. Bucureştiul nu a acceptat o asemenea statistică. Autorităţile române imediat au declarat că moldovenii nu există în realitate, astfel în regiunea Odessa locuind peste 120 mii de români şi nu 724, ceea ce schimbă radical problema.”
Autorii acestui articol au mai adăugat că nu este rentabil să deschizi şcoli cu predare în limba română, după cum insistă România, şi asta deoarece în localităţile unde se regăsesc români sunt foarte puţini copii de această etnie, de la 10 până la 20. Evident că pentru un asemenea număr de elevi nimeni nu va construi o şcoală specială. În plus, există 724 de suflete, dar în paşaport nu există consemnări despre naţionalitate şi atunci de unde să ştii dacă eşti român, ucrainean sau moldovan, se mai întreabă colaboratorii acestui Birou Informaţional, care insistă că Bucureştiul face demersuri clare cu scopul unic de a crea enclave pe teritoriile pe care le consideră româneşti dintotdeauna, astfel încât ulterior, folosindu-se de norme de drept internaţional flexibile, să înghită un întreg stat suveran, după modelul nemţilor în Cehoslovacia.
Pe 24 decembrie 2009, publicaţia rusă “Nezavisimaya Gazeta” oferea într-un articol cu tiltul “Butoiul cu pulbere al Transnistriei” următoarele date cu privire la numărul de cetăţeni ruşi şi ucraineni pe teritoriul nerecunoscutei republici nistrene: “În Transnistria locuiesc 150 mii de cetăţeni ruşi şi 100 mii de cetăţeni ucraineni.”
Dacă autorităţile de la Chişinău vor continua să le limiteze drepturile şi libertăţile, atunci conducerea Federaţiei Ruse va avea toate argumentele de partea sa să îşi întărească prezenţa militară în acest teritoriu cu scopul de a-şi proteja cetăţenii, l-au citat autorii articolului publicat în Nezavisimaya Gazeta pe Igor Smirnov.
Astfel, mai spre est concluzia a fost făcută demult: una din două, ori România are pretenţii imperialiste, ori Uniunea Europeană are pretenţii expansioniste, iar prima o ajută să le atingă. Probabil nu este mare diferenţă între a fi imperialist roman şi expansionist european. Dacă moldovenii déjà s-au decis demult ce doresc să fie, atunci mai rămâne să aflăm ce doresc şi ucrainenii sau alte persoane care pur şi simplu nu au origini române, dar foarte mult îşi doresc să beneficieze de libertatea de circulaţie pe teritoriul Europei. 6000 de euro e mult sau puţin să dai pentru aceasta?
