Cum se simt oare autorităţile de la Chişinău când văd cazul familiei Cojocaru, ce cuvânt le răsare primul în minte când văd cum nişte români sunt batjocoriţi la Tiraspol de administraţia separatistă şi sunt lăsaţi efectiv să moară, lent. Da, să moară, nu e nicio exagerare, termenul redă cu exactitate ceea ce se întâmplă cu Andrei Cojocaru şi cu mama sa, Tamara Cojocaru, bolnavă de cancer.
Mă uit pe Facebook la o galerie foto postată Raisa Pădurean, directorul adjunct al Liceului românesc „Lucian Blaga” de la Tiraspol. Întrebare pentru cei de la Bucureşti: nu ştiţi ce-i cu liceul acesta? Vă spun eu, este ţinta permanentă a persecuţiei separatiştilor transnistreni îndreptate împotriva oricărui fascicul de identitate românească. Ce înseamnă să afirmi că eşti român în regiunea transnistreană? Simplu, va începe vânătoarea. O vânătoare răbdătoare, tipic kaghebistă. Mai întâi ţi se va lua orice posibilitate de a munci, nimeni nu te va angaja, ameninţările cu moartea vor fi la ordinea zilei, la fel şi agresiunile fizice, vei fi răpit, dacă eşti femeie, eşti sub constanta ameninţare a violului, ţi se vor inventa dosare penale, vei fi uneori internat cu forţa, iar dintr-o mizerie într-alta, se poate ajunge ca în 2004, când profesorii liceului au fost scoşi cu armele afară şi clădirea a fost devastată de miliţienii teleghidaţi de la Kremlin, moştenirea sovietică a unui episod din 1992, când miliția a deschis focul în faţa elevilor.
Mă uit pe Facebook la o galerie foto postată de Raisa Pădurean şi în fiecare fotografie totul este crunt. Andrei Cojocaru şi Tamara Cojocaru. Andrei, un tânăr pictor extrem de talentat, alături de mama sa bolnavă, care se stinge încet într-o cameră minusculă de cămin, în frig şi în teroarea zilei de mâine. Pentru că sunt români. Pentru că declară că sunt români. Într-un colţ al încăperii se poate vedea un lighean de plastic într-o chiuvetă smălţuită şi mâncată de rugină şi un perete cu flise sparte şi tenciuiala scorojită. Ţevile au cedat şi apa bălteşte pe podea. Stai şi te întrebi care este diferenţa între această cămăruţă şi o celulă de puşcărie. Libertatea? Ceea ce au ei nu este libertate, este o existenţă nevinovată pe care o animalitate revizionistă a Rusiei o striveşte zi de zi în picioare. Îmbrăcat într-o giacă neagră de iarnă, Andrei stă şi suportă. Lângă el, în pat, învelită cu o plapumă, Tamara Cojocaru, mâncată pe interior de boala ei necruţătoare, stă şi suportă. Iar eu stau la mare îndepărtare, într-un Bucureşti ce aparţine unei alte lumi, la căldură, neputincios, tremur de furie şi mă simt o glumă proastă, având la dispoziţie doar semne grafice sterile, doar o sumă de cuvinte într-un articol. Într-o altă poză, pe un pervaz, în lumina iernatică orbitoare a ferestrei, sunt poziţionate trei pahare de unică folosinţă unul lângă celălalt. Pe un pahar, Andrei a scris cu un marker cifra 1. Pe altul, cifra 2. Pe altul, 3. În paharul numărul 3 sunt cinci pastile colorate. „Pentru că nu mai suporta chimioterapia, iată medicamentele care i-au fost prescrise, nu de un medic oncolog, dar de un medic de familie din Tiraspol. Nr.1 e doza de dimineaţă. Nr. 2, la amiază, şi seara e nr.3, plus injecţii pe care i le face Andrei”, scrie Raisa Pădurean în dreptul pozei.
„Ce se mai aude peste Prut, acolo, la fraţii noştri?” – a întrebat-o Tamara Cojocaru pe Raisa Pădurean când aceasta a intrat în cameră.
Andrei s-a angajat ca hamal, dar deocamdată fără salariu şi pe termen scurt, într-o perioadă de probă. Nimic nu e sigur, nici măcar un venit mizerabil de hamal.
Andrei îşi ţine picturile într-o pungă roşie de plastic pe care scrie GORKI.
Moartea este în casă şi dincolo de pereţi, afară, pe harta Republicii Moldova, are doi susţinători administrativi cinici şi inumani: administraţia de la Chişinău şi administraţia de la Tiraspol.
Nu mai am nimic de spus. Decât atât. Minima reacţie imediată pe care o putem avea este aceea de a mediatiza pe unde putem cazul. Daţi share de AICI.
