Puncte cheie:
- În primul rând, Republica Moldova nu ar fi trebuit să existe. Este în mod evident un stat artificial, apărut pe ruinele Uniunii Sovietice, fără identitate şi fără coeziune societală, fără proiect strategic şi fără resursele proprii necesare unui sistem de guvernare autonomă la nivel european, cel mai sărac şi mai înapoiat stat de pe continent, care se depopulează văzând cu ochii, creat pentru a rămâne asistat, dinspre Est sau dinspre Vest, pe toată durata existenţei lui.
- După obţinerea independenţei în august 1991, au eşuat practic toate cele trei opţiuni de supravieţuire ale statului moldovean. Pe diferite intervale şi guvernări, nu au funcţionat nici opţiunea pro-rusă, nici opţiunea neutră, nici opţiunea pro-europeană. Ce opţiune le-a mai rămas aşadar la dispoziţie moldovenilor de peste Prut?;
- România, căreia i-a aparţinut până în iunie 1940 Basarabia şi a cărei limbă o are astăzi statul moldovean, este aşteptată în mod firesc de Uniunea Europeană şi Statele Unite să facă mai mult, să se pronunţe mai clar şi joace un rol mai activ în identificarea unei soluţii sustenabile, de perspectivă, pentru teritoriul şi populaţia de peste Prut, nu să se limiteze la clişee şi gesturi de convenienţă sau la atitudini populiste menite să atragă un pumn de voturi în campaniile electorale;
- Actuala formulă politică autointitulată „pro-europeană” a pierdut, în opinia mea, partida. Formaţiunile de guvernământ din ultimii cinci ani (PLD, PD, PL) sunt decredibilizate. Se dezintegrează şi vechiul Partid al Comuniştilor lui Voronin, iar pe ambele flancuri ale politicii apar partide noi, mai proaspete ca imagine şi mai energice ca expresie, pro-europene sau pro-ruse. Viitorul este al lor şi al luptei dintre ele;
- Banii europeni nu vor veni sau vor fi foarte puţini. Uniunea Europeană s-a lămurit cu Republica Moldova şi oricum are alte probleme în prezent, infinit mai presante. Anticipez, în schimb, un anunţ spectaculos de ajutor financiar din partea Moscovei (s-ar putea să fie doar anunţul, fără o concretizare ulterioară, aşa cum a fost şi în Grecia sau Cipru acum câţiva ani), în tradiţia loviturilor politice anti-occidentale ale lui Putin, care să pună Uniunea Europeană în faţa eşecului penibil al unui stat asociat;
- Criza se va agrava oricum şi va atinge la începutul primăverii un vârf de nemulţumire a populaţiei şi de agresivitate a străzii, care va duce cel mai probabil la demisia guvernului Filip, mai devreme sau mai tâziu (în opinia mea, nu va rezista până în noiembrie 2018, pentru alegeri la termen);
- A apărut deja riscul unei „revoluţii” anti-guvernare la Chişinău şi în alte oraşe ale republicii (manipulate sau sincere, sau şi una, şi alta), cu efect devastator pe plan intern. Greu de crezut că actuala majoritate improvizată, care atârnă de un grup de comunişti deturnaţi „prin metode specifice” de magnatul Plahotniuc, va rezista presiunii în creştere a străzii şi va mai impune alte guverne fără alegeri, dacă Pavel Filip cedează;
- Destul de dificilă se va dovedi, în martie, şi alegerea unui nou preşedinte al Republicii Moldova, cu 61 de mandate (la învestirea guvernului Filip au fost 57), de fiecare dată în trecut apărând crize politice prelungite;
- Pe de altă parte, ştim că alegerile anticipate ar fi un coşmar pentru Republica Moldova. N-ar fi nicio soluţie. Fragmentarea spectrului politic se va accentua. Ar intra în Parlament 7-8 partide, cel mai mare fiind acum abia la 16-17% din intenţia de vot (socialiştii lui Dodon) iar formarea guvernului şi funcţionarea majorităţii ar deveni un chin pentru toată lumea;
- Sondajele (unele credibile) arată la unison că majoritatea zdrobitoare a moldovenilor sunt nemulţumiţi de corupţia, dezbinarea şi/sau ineficienţa politică a liderilor celor trei partide pro-europene consacrate: PLD, PD şi PL, de „direcţia” Republicii Moldova înţeleasă ca tendinţă de evoluţie a situaţiei interne. Nu putem să ne facem, aici în România şi în Uniunea Europeană, că nu vedem că oamenii nu-i mai vor la putere şi că „povestea” lor pro-europeană nu mai are trecere, oricât ne-am teme de venirea detestabililor pro-ruşi la guvernare;
- Îmi pare rău s-o spun, nu sunt soluţii pe termen scurt şi mediu pentru Republica Moldova. Statul de peste Prut va trece printr-o criză de funcţionare gravisimă, fiind la limita colapsului economic şi politic. E posibil să asistăm curând la instalarea haosului;
- Dacă vom da în cele din urmă împrumutul de 150 de milioane de Euro guvernului de la Chişinău (probabil că o vom face, printr-un gest formalist de susţinere, pe fond emoţional) să fim totuşi conştienţi că vor fi bani pierduţi (niciodată returnaţi, mai vorbim peste cinci ani), risipiţi în vântul ineficienţei şi corupţiei aparatului funcţionăresc al „fraţilor” moldoveni. Dar câteodată în istorie mai eşti pregătit şi pentru mici pierderi financiare, în ecuaţii strategice mai ample, dacă ştii să dai valoare şi greutate acestor gesturi. Dar ştim?;
- Dincolo de Acordul de Împrumut, România şi Occidentul vor trebui să fie pregătite să furnizeze ajutor masiv, economic şi umanitar (hrană, energie electrică şi combustibil, medicamente şi poate chiar servicii medicale, mărfuri de bază etc.) direct populaţiei afectate, evitând mecanismele ipocrite şi corupte ale administraţiei de peste Prut (avem experienţe dezamăgitoare în trecut), în condiţiile confirmării perspectivei de stat eşuat.
Să ieşim odată din formalism, clişee şi wishful thinking în relaţia cu Republica Moldova:majoritatea moldovenilor nu-şi mai doresc actuala formulă politică a „opţiunii pro-europene” (trebuie să folosim ghilimelele, căci nu e nimic european în dezastrul administraţiei corupte şi a vieţii umile a oamenilor de rând de acolo), în caz că şi-au dorit-o cu adevărat la alegerile din 30 noiembrie 2014. E de discutat, de exemplu, ce s-ar fi întâmplat cu majoritatea parlamentară dacă Partidul Patria al lui Renato Usatâi, aşa sponsorizat de Rusia cum a fost şi grotesc ca discurs (după gusturile noastre), nu ar fi fost eliminat din competiţie în ultima zi de campanie, rămânând însă pe buletinele de vot, ceea ce a dus la anularea a zeci de mii de voturi date acestui partid. Dar asta e deja istorie.
România are de gestionat în prezent o enormă dilemă politică, morală şi strategică în raport cu agravarea crizei din Republica Moldova. Aceea de a susţine ceea ce nu poate fi susţinut, adică una din cele două alternative proaste aflate pe masă: o guvernare coruptă, submediocră, care nu mai are susţinerea oamenilor, sau alegeri anticipate, cu riscul pierderii majorităţii parlamentare pro-europene. Din acest motiv spuneam anterior că pentru Republica Moldova nu mai există soluţii reale, ci doar lozinci şi sloganuri, de o parte şi de cealaltă. S-a intrat într-un cerc vicios din care nu se mai poate ieşi fără o ruptură dramatică de trecutul recent şi de clasa politică puternic erodată. Chiar dacă asta va însemna un cutremur al statului şi societăţii moldovene, învăţate până acum cu duplicitatea, compromisul, şmecheriile şi mica înţelegere.
Pentru moment, mi-au plăcut poziţionările sobre, pozitive pe fond dar lipsite de efuziune şi de accente populiste ieftine ale preşedintelui şi prim-ministrului României, cu ocazia vizitei noului premier moldovean la Bucureşti. Pe termen scurt, România a formulat bine. Ajutăm, dar condiţionat de rezultate, de măsuri legislativ-administrative şi performanţe concrete ale guvernării. Corect în principiu, greu însă de dus mai departe dacă nu apar rezultatelede care tot vorbim iar protestele oamenilor vor continua în săptămânile şi lunile următoare, pe străzile de la Chişinău. Ce vom face atunci? Mai finanţăm un guvern impopular sau nu? Nu cumva, ca imagine, ne facem mai mult mai rău decât bine, iar lor le prelungim iluzia de stat suveran şi funcţional?
Va trebui să fim pregătiţi şi pentru soluţii extraordinare, potrivite pentru crize extraordinare.
Citiți articolul integral pe platforma Contributors.
