După 25 de ani de la proclamarea Independenţei, la Chişinău începe să înmugurească unionismul. Dacă acum câţiva ani unirea cu România era doar speranţa unei mâini de oameni sufletişti şi entuziaşti, în ultima vreme lucrurile încep să se schimbe interesant.
Alături de sufletiştii de bună-credinţă au început să se grupeze şi pragmaticii, cei care din dorinţa de a-şi trăi viaţa în certitudine şi conduşi de reguli corecte încep să se uite cu alţi ochi către ceea ce înseamnă România şi valorile ei. Este vorba despre oameni care văd România nu numai drept un donator bun la toate, dar şi ca o ţară care îţi poate oferi şansa unei vieţi mult mai sigure faţă de ceea ce se întâmplă acum, din păcate, peste Prut.
Dacă lucrurile vor continua să degenereze în direcţia abuzivă a actualei guvernări de la Chişinău este foarte posibil ca peste 5 ani, la aniversarea a 30 de ani de Independenţă, „stataliştii” democraţi ai lui Plahotniuc (Marian Lupu, liderul formal al acestui partid-borsetă, şi acum declară cu emfază că vorbeşte limba „moldovenească”, în nici într-un caz „româna”) să ajungă să sărbătorească doar ei între ei Independenţa a ceva ce nu mai există. Fără să ne dăm seama, oră de oră, zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună, Unirea se înfăptuieşte sub ochii noştri. Iar dacă nu mă credeţi, întrebaţi-i pe cei de la Evidenţa Populaţiei, agenţiile imobiliare, de la bănci precum şi pe cei de la Registrul Comerţului din Iaşi, Cluj sau Bucureşti care – de jumătate de an încoace – fac cunoştinţă cu oamenii de bună-credinţă de la Chişinău care se mută cu totul la noi, dorindu-şi o viaţă normală, să fie respectaţi şi să respecte un stat normal, România.
