„Turcia nu putea ceda ceea ce nu-i aparţinea,
pentru că Poarta otomană n-a fost niciodată suverană
asupra ţărilor române. Poarta însăşi recunoscuse acest
lucru, când la Carlovitz, presată de poloni să cedeze
Moldo-Valachia, ea răspunse că nu are dreptul de a face
vreo cesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu-i confereau
decât un drept de suzeranitate”.
Karl Marx, 1856
Înainte de a trece la o analiză privind impasului diplomatic în care se află astăzi Republica Moldova, propun să facem o scurtă incursiune în istorie pentru a reaminti oficialilor moldoveni, care vor participa la reuniunea de la Moscova din 21 iunie a.c. privind reglementarea conflictului transnistrian în formatul „5+2”, că pentru Republica Moldova această etapă istorică va fi una decisivă din punct de vedere (geo)politic. E timpul să spunem lucrurilor pe nume. E timpul să scăpăm de complexul servilismului politic şi să ne decidem singuri soarta pornind de la propria experienţă istorică. Or, ceea ce nu pare să se înţeleagă la Chişinău este că vom fi dependenţi de Rusia atât timp cât vom fi şantajaţi cu dosarul transnitrean.
Vom face abstracţie de faptul că din punct de vedere juridic, între Republica Moldova de astăzi şi Voievodatul Moldovei, întemeiat în 1359, nu există o legătură de succesiune (în ciuda proiectului rusesc al „Patrioţilor Moldovei” care manifestă revendicări teritoriale doar pe vectorul Est-Vest). Relaţiile diplomatice ale Moldovei cu Rusia datează din 1711, când Petru I încheie un tratat cu Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei. Acesta stipula clar că:
„Art. 1. Moldova va dobândi întreg teritoriul dintre Nistru şi Bugeac. Toate cetăţile aşezate pe malul stâng al Prutului vor aparţine de drept Moldovei;
Art. 2. Moldova nu va plăti nici un tribut Rusiei;
Art. 3. Domnul se obligă să ţină 10 000 de oşteni, plata cărora va fi acoperită de Rusia;
Art. 4. Rusia nu se va amesteca în afacerile ţării, şi nici unui rus nu-i va fi permis să se căsătorească şi să dobândească moşii în Moldova;
Art. 5. Titlul domnului va fi Alteţa Sa domn şi singur stăpânitor al Moldovei, aliata Rusiei”.
Semnarea acestui tratat intră în contradicţie cu vectorii de expansiune ai Rusiei Ţariste formulate în „Testamentul” aceluiaşi ţar. Şi dacă pentru ruşi, cucerirea peninsulei Crimeea însemna stăpânirea Mării Negre, Basarabia (teritoriul Moldovei dintre Prut şi Nistru) reprezenta controlul asupra deltei Dunării – un pas înainte spre Constantinopol. Pe tot parcursul războaielor ruso-austro-turce din 1736-1739, 1768-1774 şi 1788-1791 Moldova a fost transformat într-un obiect al disputelor teritoriale dintre cele trei puteri. Pe tot parcursul acestei perioade eforturile Rusiei s-au îndreptat spre cucerirea teritoriului Moldovei până la Siret şi gurile Dunării. Caracterul duplicitar al diplomaţiei ruse se manifestă prin ocuparea în 1806-1812 a Principatelor Române şi intervenţia abuzivă în afacerile interne ale acestor două ţări. Savantul rus L.S. Berg aminteşte şi despre împrejurările în care diplomaţii ruşi au falsificat sensul noţiunii geografice Basarabia: „În conformitate cu una din clauzele Tratatului de la Tilzit, încheiat între Napoleon şi Alexandru I, Rusia se obliga să-şi evacueze, până la încheierea păcii, trupele din Moldova şi Muntenia. În decursul tratativelor ulterioare de la Paris, la sfârşitul anului 1807, împuternicitul rus arăta că în tratat nu se vorbeşte nimic despre Basarabia, fapt pentru care a insistat ca ea să rămână Rusiei, interpretând noţiunea de Basarabia mai larg, incluzând în ea nu numai Bugeacul, dar şi întregul teritoriu dintre Nistru şi Prut”[1], astfel ţarul Alexandru I a ştiu cum să-şi menţină trupele în Principate prevenind ocupaţia turcească, fără ca Napoleon să bage de seamă. Pacea de la Bucureşti, semnată la 16/18 mai 1812 între Rusia şi Imperiul otoman, a încălcat flagrant acordul semnat între Moldova şi Rusia cu mai bine de 102 de ani în urmă, prin care statul rus recunoştea graniţa Moldovei ce cuprindea şi Basarabia. Anume începând cu anul 1812 acest teritoriu, rupt din trupul Moldovei, intră în orbita intereselor (geo)politice ale Imperiului din Est. Fiind totodată rupt de procesul unificării celor două principate într-un singur stat – România. Consecinţa acestui eveniment istoric este resimţit din păcate şi astăzi. Boierii moldoveni au protestat în cadrul şedinţei Divanului din 26 octombrie 1812, scriind că le-a fost răpit „tot pământul şi inima ţării […], sursa de vite […], grânarul ţării, încurajarea şi refugiul locuitorilor”[2], „boierii” noştri, din păcate, manifestă servilism şi nu au o viziune politică pe termen lung.
Astăzi, la începutul mileniului III, interesele Federaţiei Ruse sunt evident de altă natură, însă putem constata că moştenirea caracterului diplomatic duplicitar al liderilor ruşi s-a manifestat atât în perioada Uniunii Sovietice, cât şi în prezent, atunci când oficialii Kremlinului discută despre conflictul transnistrean şi Armata a 14-a. Rusia promite că se retrage din estul Republicii Moldova, şi uită…şi atunci cum poate evolua reglementarea acestui dosar? În primul rând trebuie să înţelegem că Transnistria este o miză mult mai importantă pentru Rusia decât întreaga Republică Moldova, aici sunt puse în joc interesele sale (geo)politice la Marea Neagră. Iar Rusia când negociază, nu face politică, ci geopolitică. Cartea integrării europene a Republicii Moldova, şi implicit a Transnistriei, pe care va miza Chişinăul la următoarea rundă de negocieri, nu este altceva decât o butadă, atât în ochii Tiraspolului, cât şi a Kremlinului. Rolul Republicii Moldova este momentan de a legaliza prezenţa internaţională a acestei regiuni, care nestingherit, întreţine legături comerciale cu Europa. Acest Disney Land comunist reprezintă o zonă off-shore al corupţiei, traficului de armament, terorismului şi spălării de bani.
Conflictul transnistrean, este, indiscutabil, „cheia dificultăţilor” statului moldovenesc – o pârghie de şantaj a Rusiei de a menţine Republica Moldova în zona neutralităţii (geo)politice (buffer state). Dar, analizând mai atent rolul şi poziţionarea geostrategică a republicii, ajungem uşor la concluzia că Transnistria este foarte importantă din punct de vedere strategic pentru Moscova în perspectiva divizării Ucrainei în două părţi, de est (sub controlul Rusiei) şi de vest (sub controlul Occidentului). Provocările ulterioare la adresa Republicii Moldova se vor manifesta, în primul rând, prin presiunile asupra localităţilor din stânga Nistrului aflate sub controlul guvernului de la Chişinău. De aceea, negocierea privind statutul acestor localităţi şi obţinerea unor garanţii este vitală pentru asigurarea securităţii cetăţenilor de acolo. Semnalele din partea Rusiei sunt din ce în ce mai „îndrăzneţe” şi ne indică doar o singură tendinţă: „recunoaşterea oficială a regimului de la Tiraspol”. Preţul acestei „recunoaşteri” oficiale va fi negociat mai devreme, sau mai târziu de Chişinău şi Moscova – depinde acum care va fi configuraţia politică internă a republicii şi dacă vom fi buni negociatori. Iar pentru asta trebuie ca diplomaţii noştri să pună capăt caracterului umil atunci când se află în faţa reprezentanţilor de la Kremlin şi să negocieze având pe masă Tratatul de la 13 aprilie 1711.
Notă Info Prut: Războiul între Rusia şi Imperiul otoman desfăşurat între anii 1806-1812 s-a încheiat cu semnarea Păcii de la Bucureşti la 16/18 mai 1812. Ţarul Alexandru I, reprezentat de generalul Mihail Ilarionovici Kutuzov, comandantul trupelor ruse pe teatrul de operaţiuni dunărean, a cerut ca Poarta să accepte cedarea teritoriului Moldovei până la Siret şi gurile Dunării. Turcii nu au acceptat şi au avansat propunerea ca teritoriul cedat să fie cel al Moldovei dintre Prut şi Nistru, mai puţin sudul lui, Bugeacul, care să rămână în stăpânirea Porţii. Tratativele au continuat mai multe luni. Între timp, contextul politico-militar internaţional, favorabil Rusiei, s-a deteriorat, existând pericolul unui conflict cu Franţa. Deoarece tratativele se prelungeau şi pentru Rusia războiul devenise iminent, ţarul Alexandru I a trimis spre Bucureşti o delegaţie condusă de amiralul Ciceagov, care avea împuternicirea să încheie pacea cu Turcia în orice condiţii. Aflând aceasta, până la sosirea delegaţiei, generalul M.I. Kutuzov a acţionat în grabă, profitând de trădarea fraţilor Dumitrache şi Panaiotachi Moruzi, primul şef al departamentului de externe otoman şi translatorul Porţii otomane, cel de-al doilea funcţionar în acelaşi departament. Prin intermediul celor doi M.I. Kutuzov a aflat conţinutul unei scrisori a lui Napoleon către sultanul Mahmud al II-lea, pe care Panaiotachi a ascuns-o sultanului şi a trimis-o fratelui său. Scrisoarea împăratului francez anunţa războiul cu Rusia şi sfătuia pe turci să nu cedeze pretenţiilor ruse. Cedând turcilor gurile Dunării, M.I. Kutuzov i-a ademenit pe aceştia să semneze pacea prin care Moldova pierdea teritoriul dintre Prut şi Nistru. Trădarea fraţilor Moruzi a fost descoperită curând după aceea. În iunie 1812 cei doi au fost executaţi la Constantinopol.
[1] Ion Stafi, Spovedaniile Basarabiei, Bons Offices, Chişinău, 2005, p. 17.
[2] Nicolae Iorga, „Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe”, Bucureşti, 1900, p. 77 apud Ştefan Ciobanu, Basarabia. Populaţia, istoria, cultura, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1992, p. 52.
