Una dintre manifestările timidităţii excesive a Bucureştiului în a-şi juca rolul de lider regional se manifestă exact în zona de unde se aşteaptă cea mai binevenită expertiză pentru partenerii euroatlantici ai noştri, anume estul Europei.
Dacă România poate avea valoare adaugată semnificativă în vreun dosar important al geopoliticii, acesta este, desi noi fugim cu indârjire de el, dosarul estic, şi mai precis „capitolul” transnistrean al acestui dosar.
Pentru că, odată cu trecerea anilor, ochii noştri albaştri frumoşi s-au cam uitat (pentru ca nu s-au mai prea văzut) şi în Orientul Apropriat, şi în Africa de Nord, şi în China, şi în Iran, şi în Africa Neagră. Numai în Republica Moldova şi in teritoriul acesteia de peste Nistru nu prea se pot uita aceşti ochi, dintr-un motiv foarte simplu: Republica Moldova este parte a spaţiului identitar românesc, iar Transnistria este o entitate para-statală creată şi ţinută în viaţă cu un singur scop: împiedicarea reintegrării Basarabiei în România.
Pentru un „stat” care a fost creat doar pentru a ţine România pe Prut, noi manifestăm o suspect de senină lipsă de interes faţă de Transnistria. Cu toţii, oficialii cu ochii goi şi oficioşii cu buzunarele pline, se fac că se bucură de întinderea pe cele două maluri ale Nistrului ale unei Republici Moldova glorioase care galopează sprinten spre Uniunea Europeana: şi nimic nu tulbura autismul cronic al politicii noastre externe, nici macar faptul că pe 11 decembrie (da, în exact aceeaşi zi cu alegerile parlamentare din România!) au loc în zona controlată de Tiraspol alegeri prezidenţiale.
Citiţi mai departe editorialul lui Petrişor Peiu, expert în economie al Fundaţiei Universitare a Mării Negre (FUMN).
