„Nu fă referire la trecut sau viitor decât atunci, când ar fi absolut relevant pentru prezent” – Eckhart Tolle
Astăzi, o pleiadă numeroasă de autori prolifici inundă piața mondială a cărții cu lucrări consacrate ”artei de a trăi și a învinge în lupta vieții”. Citindu-i pe Dale Carnegie, Ilie Cioară, Alan Watts, Louise L. Hay, Eckhart Tolle am putea să înțelegem mai bine condiția umană . Ei sunt, într-un fel, călăuze pentru cei dispuşi să renunțe la trecut; să închidă uşile de fier către trecut şi viitor, ca să trăiască în compartimente etanşe de timp, deoarece există doar o singură cale spre lumină şi iubire: să-i iertăm pe toți și pe noi înșine.
Totuși, după atâta lectură și autotrening, mă întreb: ostentația trecutului și ostentația viitorului sunt, într-adevăr, niște iluzii? Prima opțiune, cea legată de trecut, conferă omului o identitate. A doua opțiune, cea atașată de viitor, deține o promisiune de realizare ca personalitate.
Constat că îmi este foarte greu să dau uitare „zilele de ieri care au luminat calea spre moarte a nesăbuiţilor”. Mă adresez adeseori trecutului deoarece nu pot evita conflictul psihic, care însoţeşte perpetua dilemă: libertate sau captivitate?
Cândva, demult, doctorul William Osler se adresase către studenţii de la Yale: „Izolaţi-vă de trecut! Lăsaţi trecutul mort să-şi îngroape morţii…” Cu acest mesaj profesorul nu-i îndemna să-şi uite istoria Patriei. El dorea să-şi convingă discipolii că o pregătire eficientă pentru mâine înseamnă îndeplinirea exemplară a sarcinilor de astăzi. Numai printr-un efort cotidian, inteligent, plin de abnegaţie, te poţi pregăti de viitor.
Ajunsesem cu Perestroika la finele anilor 80. Contaminați de morala burgheză, unii nomenclaturişti ai PCUS, inclusiv ofițerii KGB, savurau How to Stop Worryng and Start Living (Lasă grijile, începe să trăieşti) şi alte scrieri de Dale Carnegie, traduse în rusă. În prezent, pe palierele biurocratice şi politice ale Rusiei oligarhice, poţi auzi frecvent îndemnul: Să nu răscolim trecutul!
În 2013, un marcant exponent al vechii nomenclaturi comuniste, relansa la Chişinău sloganul ”Să îngropăm trecutul!”. Imediat, publicistul Vasile Grozavu l-a taxat: „Că Petru Lucinschi are un viitor strategic …, e clar ca bună ziua. E regretabil că acest viitor nu coincide cu interesul nostru naţional. Cu alte cuvinte, Lucinschi vrea să ne îngroape de vii, fără ca noi să ştim care a fost rolul lui strategic la căderea noastră în hăul negru al uitării de sine”.
Igor Dodon, un alt președinte, ales ”di tăt nărodu” din Republica Molotov, vrea să demoleze un simbol al trecutului: ”piatra lui Ghimpu”, amplasată în Piața Marii Adunări Naționale. Pe neo-bolșevicul Dodon nu-l interesează victimele ”eliberatorilor de la Răsărit”. Nici urmele sângerânde, impregnate de ”Roata Roșie” a internaționalismului în ființa noastră. Aversiunea sa față de tot ce amintește de calvarul basarabenilor, nord-bucovinenilor și transnistrenilor, înseamnă, de fapt, dorința ”eliberatorilor” și a descendenților acestora de a-și recăpăta integral privilegiile. Tot ce le-a acordat lor regimul colonial sovietic în detrimentul autohtonilor.
De fapt, Petru Lucinschi, acest ideolog consacrat al comuniștilor chișinăuieni, al ”rușilor de profesie” și al moldovenilor stataliști, s-a pronunţat în baza unui principiu cheie al celor mai moderne doctrine vizând dezvoltarea umană: „Nu proiecta trecutul asupra prezentului!” Astfel, EI ne îndeamnă subtil să abandonăm ura, individuală și colectivă, în arhivele statului, în cărţile de istorie! Să lăsam răutăţile personale în seama cabinetelor de psihoterapie.
EI, ca promotori ai acestor doctrine neo-umaniste, îmi sugerează persuasiv: Druc, întoarce foia, uită trecutul! Ce-a fost a fost! Ura pe care o simți, o manifești, se explică prin cauze personale: frustrări, umilinţe, ofense, adversităţi, întâmplări nefaste… Dacă afirmi că urăști, înseamnă că treci sub tăcere adevăratele tale probleme. Dacă simți într-adevăr că urăști, înseamnă că ești prizonierul unui simplu miraj.
Temporar, în pofida generalizării unor asemenea ”doctrine pacifiste”, îmi iau o pauză. Cât mă mai ține Dumnezeu pe pământ, nu vreau s-o duc mai bine în prezent, împăcându-mă cu trecutul. Mă întorc, aşadar, în copilărie și adolescenţă. Revin la Pociumbăuţi, la Zăicani, la Zăbriceni; retrăiesc anii când ştiam pe de rost Cântece fără ţară, de Octavian Goga. Deschid poarta minţii şi a sufletului pentru trecut – acest ”sinistru oaspete de amurg din a cărui haină ciuruită curg drept zdrenţe, aducerile-aminte”. Şi, concomitent, îmi impun un „traseism politic” provizoriu: ader la „partidul” filozofului francez Andre Glucksmann, ca să învăţ a diseca ”Discursul urii”.
Nu pot ignora, de dragul propriilor principii, simptomele, avertismentele din lumea actuală, nici multitudinea crimelor. ONU, înarmată cu sacrosanta lege internaţională, se osteneşte lamentabil să instaureze o pace planetară. Dorită, visată, însă dinamitată în permanenţă. Instituţiile statului, primăriile, şcolile, comisariatele de poliție nu reuşesc să rezolve conflictele generate la nivel de scară de bloc, iar pe alocuri nici problema câinilor vagabonzi.
Filozoful constată: miopia persistă, iar ”cei care cu siguranţă vor să moară idioţi” o iau mereu de la capăt, cu acelaşi refren: Daţi pagina mai departe, uitaţi trecutul! Amnistie generală! Îmbrăţişări unanime! Pupici! Căci ura nu este decât fructul alterat al lipsei voastre de educaţie. Totul se explică, se înţelege şi este scuzat. Violatorii sunt odraslele ratei ridicate a şomajului. Asasinii unor bătrâne pensionare duceau o lipsă acută de bani. Pedofilii sunt victimele unei copilării nefericite.
Infinitele divagații de acest gen explică parțial de ce rezultatul unor alegeri democratice, a bulversat America, sufocată de presingul unor ”despoți infantili”. O mulțime, printre care elevi și studenți, zdruncinată moral. Isterică, cu lacrimi în ochi, mulțimea blamează în fel și chip. Și blestemă mereu. EI vor ca să moară chiar acum cei care nu sunt de acord cu EI. Empatica națiune americană a atins apogeul culturii ”offended, cultural appropriation, gender abuse”. Acum, însă, situația scapă de sub control.
Oamenii, mai ales dacă sunt albi, se tem pur și simplu ca nu cumva să ofenseze pe cineva. De fapt, este un simptom: așa va arăta o dictatură fără precedent. Însă nu una având la bază inegalități sociale/materiale sau de alt gen. Nu, e vorba de relațiile dintre ”nefericita victimă neprotejată” și ”nenea acela alb”, apriori rău, rasist, bigot, șovinist, privilegiat.
Americanii au ajuns o națiune compusă din sensitive offended a unor dictatori care nu admit nici o cât de mică deviere de la moftul ”eu vreau”. Despoții drăgălași se comportă ca niște copii răsfățați: zbiară, se tăvălesc pe jos, amenință, anatemizează. Iar părinții suportă circul deșănțat fiindcă li se repetă într-una, peste tot: orice negativ, și mai ales cuvântul ”nu”, este o traumă pe viață cauzată copilului.
Schimbarea recentă de la Casa Albă, presupune și o speranță a eliberării de sub tutela minorităților de orice nuanță și culoare. E vorba de libertatea de a gândi și spune ce dorești, nu ceea ce este corect politic. Să ai părerea ta. Să-ți permiți chiar să faci și bancuri. Or, în Europa și America (țara cea mai liberă din lume) cenzura socială asupra umorului tinde să se apropie de cea din Rusia lui Putin.
Dacă votezi ”incorect” riști să-ți pierzi vechile relații amicale, să fii jignit sau amenințat. În percepția mea naivă, noul președinte american nu e decât un tată mare alb, întors din câmp, de la arat; vede dezordine peste tot și nu mai ține cont de rețetele psihoanaliștilor. Simplu și eficient, ca pe timpuri, îi pune la punct pe micii tirani, căci și toleranța îngerilor poate avea o limită. La București și Chișinău, cetățenii, când nu le place nici unul dintre candidați, din două rele o aleg pe cea mai mică. Semn bun: românii devin ființe echilibrate, rezonabile, cu respect față de opiniile alternative.
Indiscutabil, realitatea se schimbă alarmant. Evenimente precum cele din Ucraina sau lumea islamică ne sugerează faptul că abia acum începe conflagraţia totală. Iar ura, însoţită de frică, este trăsătura principală a acestui început. Şi viceversa, frica însoţită de ură este o dramă inevitabilă a zilelor noaste…
Iată și principale motivele care explică reîntoarcerea mea provizorie în trecut:
– mă oripilează recidiva socialisto-comunistă și ostentaţia neo-imperialiștilor ruși; aceștia prezintă încleştarea ocupanţilor cu cei ocupaţi drept eliberare; un fel de matrimoniu din dragoste, consfinţit cu pâine şi sare; NOI, generaţia martor, protestăm vehement: vai de cei învinși! vai de cei eliberați!
Citiți articolul integral în Basarabia literară.
