La 99 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, statul eșuat al Republicii Moldova se confruntă couă „două Transnistrii” și are la dispoziție un singur colac realist de salvare: proiectul unionist. De această opinie sunt analiștii Fundației Universitare a Mării Negre (FUMN) Dan Dungaciu și Petrișor Peiu.
Într-o analiză riguroasă publicată în cotidianul Adevărul, cei doi experți fac o listă amplă a punctelor nevralgice care împing Republica Moldova, ca stat, pe buza prăpastiei.
Dungaciu și Peiu scriu că există „două ancore majore” care fixează Republica Moldova în „spațiul incert al niciundelui”.
„Pe de o parte, mult-studiata existenţă de facto a unei graniţe pe Nistru (nerecunoscută internaţional dar teribil de reală în toate manifestările sale). Regiunea separatistă este ca o valiză fără mâner: Chişinăul vrea să o ia cu el, dar nu poate şi rămâne ghemuit lângă aceasta, iluzionându-se că o va putea prelua şi controla vreodată”, se arată în analiză.
„Evident, nu poate şi nici nu va putea. Este o iluzie la care patriotismul moldovenesc (şi neromânesc) nu poate renunţa niciodată, pentru că s-ar anihila pe sine. A renunţa la Transnistria înseamnă că mai rămâne din RM o bucată de Basarabie pentru care singura soluţie rezonabilă ar fi unirea cu România. În realitate, obsesia pentru Transnistria este cea mai bună pavăza împotriva unirii cu România. Şi Moscova ştie asta şi cultivă intens ideea „reintegrării”, la fel ca şi toţi liderii moldovenişti (europeni sau nu) de la Chişinău. Dar mai există o Transnistrie. E vorba despre uriaşa datorie a RM către Gazprom, unicul şi prea-puternicul „stăpân al gazelor” , datorie oficial consemnată la înspăimântătoarea cifră de 6,5 miliarde dolari SUA (aproape la fel de mare ca PIB-ul nominal al micuţului stat-european (6,8 miliarde dolari SUA în 2016). Dacă despre ancora „Transnistria” care menţine RM în marea dintre lumea rusească şi cea europeană s-a scris foarte mult, despre ancora datoriei către Gazprom s-a scris mai puţin şi se conştientizează şi mai puţin tăria acestei ancore: din cele 6,5 miliarde dolari SUA, numai 650 milioane reprezintă datoria propriu-zisă a teritoriului controlat de Chişinău, restul fiind datoria acumulată prin neplata gazului consumat sau revândut de către TiraspolTransgaz. Fie şi numai o datorie către unicul furnizor de gaze de numai 10% din PIB (650 milioane dolari SUA) sau de jumătate din bugetul de stat reprezintă în sine o ameninţare terifiantă la adresa stabilităţii RM”, mai scriu cei doi analiști.
Dacă s-a petrecut ceva cu adevărat incontestabil în ultimii doi ani, scriu cei doi, este „validarea unui adevăr greu de acceptat pentru (prea) multă lume dincolo de Prut: singura, dar singura soluţie de integrare europeană a Republicii Moldova a rămas unificarea cu România”.
„Restul este autoiluzionare sau praf în ochi. Statele, ca şi oamenii, au nevoie de iluzii şi „minciuni strategice” ca să meargă mai departe. Dar statele, ca şi oamenii, nu pot trăi doar din eşecuri şi nu se pot minţi la nesfârşit. La un moment dat, realismul nu mai poate fi evitat. Fireşte, nu poţi cere tuturor să fie/devină unionişti. Putem accepta că politicienii şi intelectualii publici de peste Prut nu pot şi nu vor putea accepta unirea cu România. E o chestiune de status social, teamă de confruntare, comoditate, false complexe etc. Nu se poate asta şi nimeni nu încearcă aşa ceva. Dar îi poţi cere cuiva să fie realist şi, mai ales, să nu mai mintă: există altă şansă de prosperitate relativă pentru Republica Moldova şi evitarea depopulării masive şi irepresibile a republicii? Evident, nu. Cât timp elitele de la Chişinău, politice sau publice, vor perpetua ideea de „integrare europeană” a RM şi „reintegrarea” Transnistriei nu vor face decât să perpetueze minciuna. Favorabilă pentru aceste elite – ca politicieni locali şi status personal – dar dezastruoase pentru masa mare de cetăţeni ai RM. Despre asta e vorba până la urmă. Ideea de „integrare europeană” ca soluţie de prosperitate şi salvare este o iluzie, dacă nu o minciună. Cel puţin pentru o generaţie de aici înainte. Iar „a fi pe calea europeană”, a face reforme fără nicio finalitate, fără nicio garanţie, nu a reuşit nimeni în vecinătatea europeană. Iar asta nu îţi asigură nici prosperitate nici securitate. Mai mult: în condiţiile în care stindardul „integrării europene” devine liderul PD, indiferent de ce face concret şi ce relaţii/garanţii va primi, curentul moldovenist europenist din republică nu îl va urma şi se va perpetua ruptura societală profundă şi pe acest palier (dincolo de cel geopolitic). Nu e vorba stric de politică de partid. Cum am încercat să arătăm mai sus, e vorba despre ceva mai profund… Şi totuşi, există, teoretic, cel puţin, şi reversul medaliei. Atâta timp cât aproape opt din zece locuitori dintre Prut şi Nistru sunt etnici români, atâta timp cât trei sferturi din populaţia dintre Prut şi Nistru declară limba română ca limbă maternă opţiunea reunirii României cu RM este oricând valabilă; reunirea este oricând posibilă atâta timp cât majoritatea cetăţenilor României şi RM îşi doresc acest lucru şi atâta timp cât toate partidele parlamentare din România şi RM care îşi doresc asta vor avea majoritatea în cele două parlamente (modelul german). Reunirea a stat tot timpul pe masă, ea a fost dintotdeauna o alternativă chiar dacă deseori a fost ocultată de discursul oficial; chiar dacă a lipsit din spaţiul public sau a fost cu grijă ocolită, această opţiune a rămas tot timpul posibilă”, se mai arată în analiza semnată de Dan Dungaciu și Petrișor Peiu.
