Dincolo de neajunsurile organizatorice, ceea ce era evident de la început pentru cine urmărea construcția instrumentelor de lucru (chestionarul) a fost confuzia identitară voită pe care autoritățile au inclus-o în chestionat încă de la început, scrie analistul Dan Dungaciu, directorul FUMN, despre recensământul din 2014 din Republica Moldova, într-o analiză publicată pe Laboratorul de Analiză a Războiului Informaţional şi Comunicare Strategică (LARICS).
Recent, au fost date publicității datele Recensământului populației și al locuințele din R. Moldova (Aici: http://www.statistica.md/print.php?l=ro&idc=479&id=4162). Datele au fost culese în 2014 și publicate abia acum. Tehnic vorbind, după cum a fost demonstrat deja de către numeroși experți și comentatori, recensământul a fost un eșec și datele sunt aproape inutilizabile: recensământul este unul parțial, cu ignorarea masivă a unui număr consistent de populației, realizat deficitar și, prin urmare, fără relevanță științific. De aici și lipsa lui acută de credibilitate, care nu va putea fi vindecată niciodată.
Dar, dincolo de neajunsurile organizatorice, ceea ce era evident de la început pentru cine urmărea construcția instrumentelor de lucru (chestionarul) a fost confuzia identitară voită pe care autoritățile au inclus-o în chestionat încă de la început. Era evident acolo un scop politic și care, astăzi, după dezvăluirea rezultatelor, se vădește a fi partea unui un veritabil război informațional identitar care se desfășoară, tacit, între București și Chișinău, încă de la apariția Republicii Moldova ca stat prin declararea independenței la 31 august 1991. (În realitate, chiar admiterea de către România ca o treime din fostul voievodat al Moldovei, complet nesemnificativă ca simbolistică istorică – capitală, evenimente, locuri istorice -, să își asume numele întregului voievodat, prin dublarea numelui provinciei românești Moldova, a fost semnalul pentru Chișinău a declanșării acestei confruntării identitare mereu prezente în relația bilaterală, uneori explicit, întotdeauna tacit, mereu ignorate la București.)
Indiferent cât de riguros sunt devoalate astăzi defecțiunile evidente ale așa numitului Recensământ, ele erau evidente de la început, iar datele acestui, în ciuda defecțiunilor evidente și a lipsei de credibilitate, vor constitui bazele viitoarelor politici și mesaje ale liderilor de la Chișinău sau Moscova în direcția București.
Cum spuneam, nu e nicio surpriză, de fapt. Textul de mai jos reproduce un articol avertisment publicat în 20 mai 2014 în presa de la Chișinău sub numele: „Noi suntem transnistreni!” Capcana echivalării „etniei” cu „naționalitatea” în recensământul din R. Moldova.
Articolul urmărea să deconstruiască strategia utilizată de autoritățile de la Chișinău prin echivalarea abuzivă a „etniei” cu „naționalitatea” în chestionarul de recensământ – complet falsă și manipulatorie în condițiile practicilor administrative de la Chișinău – și anticipa mizele (geo)politice ale Recensământului. Nu am schimbat nimic în acest text, cu atât mai puțin concluziile, care rămân și astăzi, din păcate, perfect valide.
Miza politică și identitară a referendumului finanțat de România
Recensământul din R. Moldova (12-25 mai a.c.) a început sub auspicii proaste, marcat de ambiguități legislative, bâlbe, amânări. Dincolo însă de acest preludiu nereușit, problemele majore pe care le va genera acest recensământ vor veni mai ales după desfășurarea lui. Și asta din cauza unei neîntemeiate și insidioase echivalări ale „etniei” cu „naționalitatea” în chestionarele de recensământ. În ciuda numeroaselor avertismente, autoritățile au insistat cu obstinație să păstreze întrebarea în forma ei inițială, menținând confuzia între doi termeni care nu se suprapun ca semnificație nici în dicționarele de specialitate, nici în uzul administrației publice, nici în percepția publică din stânga Prutului.
Să vedem care este prețul acestei confuzii deloc inocente, menținută în chestionarul unui recensământ pentru care, după cum afirma recent un înalt oficial, „România este unul din principalii donatori”. Culmea ironiei!
„Etnie” și „naționalitate”. O chestiune de terminologie. Ce spune literatura de specialitate?
Fără să intrăm în analize fastidioase de sociologie a națiunii, vom spune doar că apelul la literatura de specialitate în ceea ce privește semnificația termenilor, chiar străină și consacrată, trebuie făcut cu precauție. Deja în faimosul Raport dedicat chestiunii națiunii și naționalismului din 1939, elaborat de membrii ai Institutului Regal de Relații internaționale din Londra – practic, primul de acest gen -, problema principală pe care o constatau autorii ținea tocmai de multitudinea de sensuri și semnificații pe care le au termenul „națiune” și derivatele sale. Este clar că nu există suprapuneri limpezi între „Volk”, „people”, „Nation” sau „nation”. La fel și cu derivatele sale, inclusiv cele la care ne raportăm în acest articol, respectiv „etnie” sau „naționalitate” („nationalité” sau „Nationalität”). De aceea, pentru o mai judicioasă înțelegere a conceptelor, trebuie să mergem inclusiv la uzul curent al limbii, dar și a semnificațiilor cu care aceste concepte au fost acreditate în societate. Ceea ce trebuie să facem, orientativ, și în cazul pe care îl discutăm aici.
DEX-ul ne indică, la termenul „NAȚIONALITATE”, următoarele semnificații: „1. Apartenență a unei persoane la o anumită națiune; cetățenie (subl. N.). 2. Totalitatea însușirilor specifice unei națiuni; caracter național. 3. Apartenență a unei persoane juridice, a unei nave sau aeronave la un anumit stat”.
Sesizăm deci că semnificația principală a acestuia este, mai degrabă, asociată cu „cetățenia”, nu cu „etnia”, cum vor să ne facă să credem diriguitorii recensământului, iar suprapunerea „naționalității” cu „etnia” este mult mai vagă. Oricum, fie și numai acest aspect ar fi trebuit să ridice legitime semne de întrebare decidenților de la Chișinău care ar fi trebuie să trateze chestiunea echivalării „etnie”/„naționalitate” cu mai multă precauție. Nu au făcut-o. Problema apare cu atât mai inexplicabilă cu cât sensul și semnificația „etniei” și a „naționalității” sunt net diferite în uzul administrativ al birocrației de stat de la Chișinău. Niciodată, administrația R. Moldova nu a echivalat acești termeni. A făcut-o, pentru prima dată, cu ocazia recensământului.
„Etnia” nu e „naționalitate” în buletinele de identitate ale R. Moldova
Iată primul exemplu, cel mai relevant cu putință în ceea ce privește utilizarea termenilor adoptată la nivel de stat: perfectarea buletinelor de identitate pentru cetățenii R. Moldova. Formularul pe care solicitantul îl completează este foarte clar, iar printre rubricile care apar acolo – nume, prenume, data nașterii, locul nașterii etc. – există și cea a „apartenenței etnice”. Atât. Nici vorbă să fie echivalată cu „naționalitatea” în respectivele formulare oficiale ale statului R. Moldova. Întrebarea care apare este legitimă: de ce în cazul buletinului de identitate este limpede ce înseamnă „etnie”, deci nu mai este nevoie de echivalarea ei cu „naționalitate”, dar în cazul recensământului, nu?
Răspunsul îl vom avea selectând al doilea exemplu din uzul administrativ al R. Moldova, respectiv identificarea cetățenilor în pașaportul statului R. Moldova.
Cine este de etnie „Republica Moldova”?
Pașaportul este un al act de identitate esențial pentru cetățeanul statului, care, precum buletinul de identitate, identifică sensurile conceptelor administrative, dar și creează obișnuințe pentru cetățean. Ce scrie în pașaport devine, tacit, explicație, sens al termenilor, uz curent și cotidian. Pe pașapoartele cetățenilor din R. Moldova, de 20 de ani, nu apare rubrica „etnie”, însă apare rubrica „naționalitate”. Și aici se clarifică semnificațiile – dar și intențiile – autorităților care gestionează acest recensământ. Căci sensul „naționalității” nu are nicio legătură cu „etnia” în pașapoartele cetățenilor din R. Moldova, și asta din motivul că, la rubrica „naționalitate” apare scris, cu majuscule, „REPUBLICA MOLDOVA”. Nici mai mult nici mai puțin.
Concluzia este evidentă pentru oricine cu minim bun simț: pentru autoritățile republicii, „naționalitatea” nu are nimic de-a face cu „etnia”, pentru că, indiferent de „etnia” subiectului, pe pașaportul emis de autoritățile statului, la rubrica „naționalitate”, scrie același lucru: „REPUBLICA MOLDOVA”. Semnificația pe pașaport este aceea a „cetățeniei”, nu „etniei”. Apartenența la statul R. Moldova, prin urmare, este cea care indică „naționalitatea”, care, la rândul ei, indică apartenența la statul R. Moldova.
Și întrebarea legitimă vine firesc: dacă așa stau lucrurile, dacă acesta este uzul terminologic în R. Moldova, de unde până unde au decis autoritățile să echivaleze, doar în chestionarul de recensământ, „etnia” cu „naționalitatea”, sugerând prin asta, până la urmă, o și mai insidioasă echivalare a „etniei” cu „cetățenia”?
O confuzie nu tocmai inocentă sau legitimarea „etniei” moldovenești
În realitate, acesta este secretul lui Polichinelle. Răspunsul este evident pentru oricine urmărește cât de cât evoluția statului vecin după dobândirea independenței. Miza majoră a guvernărilor, indiferent de culoarea politică, a fost – tacit sau explicit – una identitară, respectiv de perpetuare a moștenirii identitare sovietice a unui „popor moldovenesc” diferit de cel român, fie că diferențierea vine pe canal „sovietic” (moldovenismul sovietic până în 2009) fie pe canal „european” (moldovenismul europenist de după 2009). Diferențele sunt doar nuanțe, pe fond efectul este același. O nuanță ar fi că actuala guvernare nu susține aberația „limbii moldovenești”, doar că nici nu o dezavuează până la capăt. Nu o admite, dar o lasă, tacit, să atârne în Constituția republicii și nu face nimic pentru a o schimba de acolo.
Aceasta este grila de lectură corectă inclusiv a actualului recensământ. Care, la rândul său, va fi utilizat, tacit sau explicit, în acest registru, al proiectului identiar moldovenesc, diferit de cel românesc. Despre asta este vorba și aici este secretul lui Polichinelle despre echivalarea „etnic/naționalitate” în recensământ. Miza este politică, în niciun caz științifică. Miza nu este să lămurească subiecții recensământului sau să colecteze informații corecte (atât cât se pot obține prin asemenea instrumente), ci, mai degrabă, să inducă percepții și echivalențe false, care, ulterior, vor intra în portofoliu și discursul politic. Șiretlicul este următorul: termenul „etnic” fiind un cuvânt rareori folosit în mod curent, mai cu seamă în zona rurală, este evident că răspunsul la această întrebare va fi dat de către cei investigați – când nu va fi completat direct de investigator! – cu referire la termenul care le este mai familiar, respectiv cel de „naționalitate”. Iar semnificația acestuia va fi echivalată, aproape automat, cu cel de „moldovean/moldovan”, așa cum l-a învățat uzul curent al limbii în R. Moldova, exprimat limpede în pașaport și în spațiul public.
Echivalarea „etniei” cu „naționalitatea” (în realitate, cum am văzut, este vorba despre echivalarea „etniei” cu „cetățenia”) va induce ideea că imensa majoritate a cetățenilor sunt, „etnic”, „moldoveni”, deci nu români, prin urmare orice insistență pe această chestiune este inutilă și nerezonabilă. Pe banii lor, politicienii din România vor primi mesajul să mai înceteze discuțiile despre glotonim/etnonim, pentru că datele recensământului, nu-i așa, ne arată limpede în ce direcție identitară se îndreaptă republica vecină. Chiar dacă nu va fi utilizat chiar așa în registrul politic, „opinia publică” din R. Moldova va marșa abundent pe această chestiune furnizând zgomotul de fond pe care politicienii „rezonabili” și – cum altfel? – europeni de la Chișinău îl vor invoca tacit în dialogul cu partea română, dar nu numai. Zgomotul de fond pe care, de fapt, ei înșiși l-au generat inclusiv prin confuziile deliberate ale chestionarului de la recensământ.
Care sunt consecințele acestor rezultate? În realitate, dincolo de faptul că rezultatele vor fi puse în slujba proiectul identitar moldovenist și, de aici, utilizarea lor politică în raport cu Vestul (inclusiv România), două sunt consecințele care trebuie evidențiate.
Citiți aici analiza integrală.
